Ca răspuns la articolul scris de fanul meu, domnul Ion Alecsoiu, colonel pensionar, articol publicat în ediția jubiliară a jurnalului Gîndacul de Colorado, sub titlul „Cu Sergiu Cioiu despre muzica uitată”, am fost gîndit următorul răspuns, tocmai despre această muzică uitată:

România a fost şi este un teren al folclorului, iar românul rezonează la acest filon mioritic sau teluric care îl caracterizează, ce este original şi legat de aerul pe care-l respiră, de pământul pe care calcă şi joacă. Aproape toate cântecele de singurătate, doinele, baladele, chiuitura, cântecele de voie bună sau de petrecere, cele de jale, de dor, de ocnă, de cătănie, sunt ceea ce are mai pur şi mai aproape de suflet poporul nostru.

În ceea ce priveşte muzica uşoară, muzica pop, jazul, cântecul dansant, șansonul sau cântecul poetic, e ştiut că anumite culturi au nu numai nostalgie, ci şi respect pentru ceea ce a marcat o anumită epocă în acest domeniu, atât de efemer, supus modelor şi, totodată, demodării.

Nu este mai puţin adevărat că România nu a avut o industrie dezvoltată a discului şi că nici limba nu a permis o circulaţie mai largă a cântecelor din zona muzicii uşoare.  Noi am importat, mai degrabă, mode şi şlagăre din circuitul mondial. Am fost influenţaţi de muzica americană, între cele două razboaie mondiale de cea franțuzească, italienească, de tangourile în stil argentinian şi chiar de romanţa rusească. Acum avem influenţe turco-arabe şi importăm cu succes stilul „dance/disco”, hip-hop, rap, şi tot ce se vehiculează, mai ales, pe continentul american.

De altfel, majoritatea tinerilor au ales să cânte în engleză, tocmai pentru că au impresia că astfel vor putea să se afirme şi pe plan internaţional. Fenomenul este răspândit în mai toate ţările a căror limbă nu este internaţională.

Toate acestea nu scuză, însă, lipsa de atenţie pentru ceea ce rămâne original şi nedemodabil în acest domeniu, mai puţin privilegiat, tocmai din lipsa unei industrii şi a unor profesionişti în materie de ceea ce, acum, numim showbusiness. Într-adevăr, această ocupaţie a început să capete importanţă şi la noi, dar ea se referă la tot ce pare a fi pe gustul unui public minor, superficializat şi format de cei care difuzează cu prioritate, aproape în permanenţă, unul şi acelaşi sunet, mai bine zis un sound, ca să priceapă toata lumea… acesta este motivul pentru care este greu de readus în prezent cântece cărora le-aţi spus atât de frumos, muzica uitată.

Muzică uitată sunt şi romanţele cântate cu atâta har de Ioana Radu, Mia Braia şi Dorel Livianu. Uitate au fost, o vreme, şi tangourile interbelice cântate de un Zavaidoc, Cristian Vasile, Petre Alexandru, Titi Botez, Jean Moscopol. Uitate sunt şi cântecele interpretate altădată, cu mare succes, de Dorina Draghici şi Nicu Stoenescu. Şi uitate vor fi  toate cântecele care nu se difuzează din cauza unor  manipulatori de gust şi de opinie, care joacă azi rolul de difuzori ai unor posturi private de radio şi televiziune şi care nu includ în grila lor decât ceea ce consideră ei că este pe gustul publicului.

E o mare greşeală, întrucât gustul publicului poate fi mai variat şi mai elastic, dar dacă îl îndopi pe ascultător numai cu ce ţi se pare ţie, difuzor, că este la modă, nu faci decât să otrăveşti urechile şi sufletul  ascultătorilor care, în mod reflex, ascultă ceea ce li se oferă, nu ceea ce vor. Desigur, Electrecord mai scoate, în ediţii mici dar salutare, cântece de pahar cu Gică Petrescu, Ion Luican, romanţe şi tangouri cu Constantin Florescu, piese tra­diţionale cu Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, sau parfum de romanţă cu Alexandru Arşinel, etc., etc.

Important este însă ce se ascultă, ce se difuzeză şi ce rămâne din toate aceste încercări…  
Este foarte important şi adesea e răsplătită acţiunea de menţinere, în atenţia publicului, a unui cântăreţ sau a unui fenomen artistic devenit legendar...

În ceea ce mă privește, am fost cucerit de cântecul poetic, de ideea ce poate fi desprinsă dintr-un text, de aşa zisul cântec poetic. Am avut şi am consideraţie pentru poezie. Am muzicalizat poeme de Romulus Vulpescu, Marin Sores­cu, Miron Radu Paras­chivescu, Ioana Diaconescu, Adrian Pău­nescu. Spun versuri din poezia românească şi universală şi am în proiect un album intitulat „Arca Necuvintelor”, pe versurile lui Nichita Stănescu, şi unul cu „Cânticele ţigăneşti” de MRP. Din păcate, absenţa mea de pe firmamentul românesc nu mi-a dat posibilitatea să scot discuri noi sau să stau în atenţia publicului printr-o prezenţă a turneelor cu recitaluri sau cu spectacole.

Unul dintre cei care aduc în prezent frumoasa muzică autentică uitată este Tudor Gheorghe, care este un artist mereu prezent și inspirat, om de cultură și de gust, el însuși o instituție culturală de certă unicitate. Din păcate, nu foarte vehiculat pe posturile de radio, dar foarte apreciat pentru spectacolele sale înregistrate care circulă pe yotube.

După umila mea părere, cei care au ca sarcină punerea în valoare a unui cert patrimoniu, în materie de CÂNTEC ar trebui să aibă în vedere ca muzica autentică, cântecul românesc, cântecul din bătrâni, ca și acele „cîntece de muzică ușoară”, atât de ascultate cândva, să nu devină muzică uitată.

VA URMA