Prezența lui Sergiu Cioiu în spațiul muzical românesc este, astăzi, aproape la fel de vie ca înainte de 1982, când a părăsit România și s-a stabilit în Canada. Feed-back-ul acestei prezențe - de asemenea. Revenirea s-a produs în 2016, odată cu lansarea dublului CD „Cioiu cântă Mandy - Vântule și alte cântece” (EUROSTAR, 2016) și a volumului de „interpelări” biografice, intitulat „Nu știm aproape nimic – Puşa Roth în dialog cu Sergiu Cioiu” (Editura „Ars Longa”).
 

Anul acesta, Sergiu Cioiu a „recidivat” de mai multe ori. La Craiova, de pildă, „s-a dat în spectacol” cu „Râsul-plânsul iubirea” (titlu dat după un vers al unui poem de Marin Sorescu), în care artistul a fost excepțional secondat de reputata actriță Florina Cercel și nu mai puțin cunoscuta interpretă pop Silvia Dumitrescu. „Un spectacol special, muzical, poetic, tandru și ironic - scrie pe site-ul lui Andrei Partoș - în care teatrul și cântecul împreună fac un excelent divertisment, pentru un public dornic să vadă o asemenea producție caleidoscopică, voit minimalistă, în care acompaniamentul a fost asigurat de doi excelenți muzicieni instrumentiști, Lyuben Gordievski - pian, clape, baian și Vlad Crețu - chitare”.  

Au urmat one-man-show-ul „Pe cine numim ... Eu!” (vineri, 12 mai, la sala TEATRELLI, Creart - Centrul de Creație, Artă și Tradiție) și lansarea, luni, 15 mai, la magazinul MUZICA, a albumului (dublu) cu același nume.
    

Spectacolul de la Teatrelli a fost total. Nicio ezitare interpretativă, niciun indiciu care să trădeze o absență de 35 de ani de pe scenele românești. Doar argumente de maturitate artistică deplină, cu îndrăzneli și abordări muzicale total insolite și neașteptate, de la maniera jazz, până la hip-hop-ul parodic. Liantul tuturor acestor abordări a fost discursul poetic, textul pieselor - el însuși muzică în sine - , căci secretul succesului de azi - și de odinioară - al lui Sergiu Cioiu este densitatea mesajului. Aceasta l-a și făcut, de altfel, să se apropie de compozițiile lui Alexandru Mandy și să rămână permanent aproape de poeți și poezie.

Recitalul de la Teatrelli a fost un fel de curs practic de „teoria ofertei iluzorii”, în care promisiunea muzicală era divertismentul, dar „marfa” prezentată a fost construcția artistică autentică, în expresia ei muzical-poetică. O „diversiune” care nu a dezamăgit pe nimeni, dimpotrivă, a stârnit iubire. Armătura textuală a spectacolului a fost alcătuită din versuri semnate de Alexandru Mandy, Miron Radu Parachivescu, Marin Sorescu, Lucian Vasilescu și Romulus Vulpescu, iar muzica de Alexandru Mandy, Dan Stoian şi Sergiu Cioiu, cu un acompaniament asigurat de Lyuben Gordievski (clape) și Vlad Crețu (chitare). A fost o demonstrație de forță artistică, răsplătită cu ovații și aplauze prelungite.
   

În privința dublului album (intitulat, ca și spectacolul, „Pe cine numim... EU”), acesta este o reeditare a LP-ului „La o adică”, lansat în 1981 la Teatrul Foarte Mic, pe muzica lui Dan Stoian, și versurile lui Marin Sorescu, album despre care Nichita se exprimase astfel: „Sergiu Cioiu dezgheață ironia lui Marin Sorescu în neașteptata bună-voință a cântecului. Cioiu devine el însuși un spectacol pe un cuvânt scris de Sorescu și pe un decor al lui Stoian. Bucuria interpretării lui ne deschide pleoapa cu un răsărit de stea”.

În varianta actuală, albumul este îmbogățit cu texte noi de Marin Sorescu, pe un „decor muzical” de Leonard Constant, fiul artistului. Numărul pieselor de pe acest dublu album este de 66: 26 de melodii pe primul (cu versuri din volumul „O aripă și-un picior” de Marin Sorescu) și 40 pe cel de-al doilea (versuri din volumul „Unghi” de Marin Sorescu).

 Fotografii de Nick Cara

Consistența și densitatea prezenței lui Sergiu Cioiu în România mă face să reiau concluzia pe care am formulat-o cu un an în urmă: nu, hotărât lucru, Sergiu Cioiu nu este doar „un actor care cântă”, așa cum declară el, cu nejustificată modestie. Și nici doar un muzician care joacă. Este un artist adevărat, cu o vitalitate și o longevitate artistică impresionante. Deviza sa profesională pare a fi: „prezentul continuu”, care este, de fapt, forma cea mai directă, cea mai caldă, a ceea ce numim, în mod convențional, eternitate. În acest sens putem vorbi chiar despre eternitatea lui Sergiu Cioiu. Cu prudență, evident, căci nu avem la dispoziție decât „expertiza” a două generații. Deci, pe parcursul a două generații - de când a apărut pe scenă și până în anii din urmă, când a revenit spectaculos - Sergiu Cioiu și-a păstrat tinerețea și exuberanța din „Cântecul vântului” sau „Nu sunt un Cyrano”. Cum a reușit, nu știu și nici nu cred că știe cineva. Este un fapt pe care-l constat ca atare. Bucuria de a fi pe scenă și contactul direct cu publicul, reflectoarele și aplauzele sunt reperele și sursele lui de „alimentare” energetică. Sergiu Cioiu este, pur și simplu, un fenomen! Iar dacă vrem, cu tot dinadinsul, să căutăm o explicație, poate că cheia acestei explicații este „Tripticul Brâncuși”. Apropierea sa instinctivă (și, poate, emblematică) de marele artist care spunea, la un moment dat, „Când nu mai suntem copii, am murit demult”, poate decripta recurența „fenomenului Sergiu Cioiu”. Căci arta este expresia cea mai înaltă a ludicului iar artistul - orice fel de artist autentic - este copilul perpetuu, pentru care întregul univers tangibil este o lume de jucării. Și atunci nu trebuie să ne mai mirăm de Sergiu Cioiu ca de un liliac înflorit în noiembrie. El a fost înflorit tot timpul, dar n-am observat noi.

P.S. Pentru cei care au „ratat” spectacolul „Pe cine numim... EU” de la TEATRELLI, mai există o șansă: el va fi reluat pe 23 mai la Centrul Socio-Cultural „Jean Louis Calderon” din Bucureşti. Cei care nu locuiesc în București, îl pot vedea la Brașov, pe 18 mai (la Centrul Cultural Reduta), și la Râmnicu Vâlcea (la Biblioteca Județeană) pe 20 mai. Iar în zilele de 26, 27 şi 28 mai, la Vălenii de Munte - în cadrul Festivalului dedicat lui Miron Radu Parschivescu - , Sergiu Cioiu va susţine un recital cu piese pe versurile poetului.