Lăudabil gestul lui Marcel Ion Fandarac de a organiza un eveniment dedicat poetului Cezar Ivănescu, în replică la mizerabilul articol al lui Mircea Mihăieș, „Urmașii lui Don Basilio”, din România Literară Nr. 19/2017.

Cezar Ivănescu e un mare poet, să ne înțelegem, și asta n-o mai poate contesta nimeni fără riscul de a se face de râs. Mircea Mihăieș știe asta dar, cum nu nu-și poate reprima ura viscerală, pe de o parte, și nu are nici argumente critice împotriva operei, pe de altă parte, se revarsă toxic asupra persoanei poetului care, nemaifiind în viață, nu se mai poate apăra.

Mihăieș alege calea piezișă, securistică, a delațiunii mascate în limbaj critic (îndoielnic, totuși), aruncând el asupra lui Cezar Ivănescu anatema „delațiunii de tip securistic”. Adică un fel de „hoțul strigă hoții!”. Calea era bătătorită de Mircea Dinescu și a avut „succes”, căci de aici i s-a tras, în ultimă instanță, lui Cezar Ivănescu, moartea.

Evenimentul, intitulat „Amintiri din Baaad”, are loc astăzi, la Hotel Novotel, la ora 18.00.

„Invidiile, geloziile, adversitățile, certurile, calomniile și chiar încăierările din lumea artistică sunt binecunoscute” - scrie Mircea Mihăieș în articolul „Urmașii lui Don Basilio” din România Literară Nr. 19/2017, referindu-se, evident, la altcineva decât la propria persoană. Deși incriminările i se potrivesc mai degrabă lui, după cum rezultă din propriile nuanțări: „Cunosc, prin natura împrejurărilor, mai multe întâmplări de acest fel din lumea literară. Pe lângă diversitatea de personaje, de situații, de locuri și de timp, ele au ceva în comun: de fiecare dată, inițiativa aparține scriitorilor slabi, iar țintele sunt scriitorii buni. Niciodată invers. Nu-mi vine în minte un singur exemplu în care un autor de valoare să încerce să-l dea deoparte, să-l calce în picioare, să-l suprime (simbolic vorbind) pe unul inferior lui. Invers decât în natură, cel neajutorat pare hotărât să-l anihileze pe cel puternic. Întotdeauna și cu orice mijloace”.

Mircea Mihăieș se crede, cu alte cuvinte, un mare scriitor, deși niciun scriitor „slab” nu s-a învrednicit să-l facă praf, în ciuda faptului că este destul de prolific. Atât prin cărți de autor (15, conform Wikipedia), cât și prin cele 7 (șapte) volume semnate alături de Vladimir Tismăneanu. Pe de altă parte, Mircea Mihăieș cade în capcana propriei logici atunci când spune că „de fiecare dată, inițiativa aparține scriitorilor slabi, iar țintele sunt scriitorii buni. Niciodată invers”.

Așa este, am observat și eu asta, mai ales în cazul lui Mircea Mihăieș, care n-are altă treabă decât să dea cu pietre în doi scriitori foarte mari (mult mai mari decât domnia sa), cum sunt Nicolae Breban și Cezar Ivănescu. Despre autorul „Animalelor bolnave” zice că acesta „ilustrează categoria celor care nu-și află liniștea până n-au făcut tabula rasa din tot ce le poate clătina soclul. Breban se simte bine doar în preajma morților. Îl evocă pios pe Nichita, se revendică, fără jenă, din Dostoievski și Nietzsche, e coleg de gândire cu Hegel, Kant și Fichte, se bate muzical pe burtă cu Brahms. Cei în viață sunt niște piticanii care trebuie degrabă stârpite”.

Se poate formula și așa, atunci când vrei să denigrezi, dar se poate spune și că Nichita, Dostoievski, Nietzsche, Hegel, Kant, Fichte și Brahms sunt, pentru Nicolae Breban, niște repere fundamentale. Și nu mi se pare câtuși de puțin nociv că „se simte bine doar în preajma morților”, dacă morții sunt cei amintiți. Cât privește faptul că Breban „nu-și află liniștea până n-a făcut tabula rasa din tot ce-i poate clătina soclul” și asta se poate reformula. În sensul că, dacă are omul un soclu (și are!), de ce să nu și-l apere? Mai ales că - repet cuvintele lui Mircea Mihăieș - „de fiecare dată, inițiativa (detractorilor n.n.) aparține scriitorilor slabi, iar țintele sunt scriitorii buni. Niciodată invers”. Inițiativa lui Mircea Mihăieș la adresa lui Nicolae Breban este ilustrată, așadar, chiar de cuvintele sale.

La fel și în cazul lui Cezar Ivănescu, pentru care Mircea Mihăieș a făcut, se pare, o obsesie cronică pe care nu a atenuat-o nici moartea marelui poet. Căci iată ce scria Mihăieș, prin anul 2000, în România Literară: „Nu m-a surprins când, după 1990, oameni cunoscuți pentru murdăria lor morală au deschis baierele vulgarității indescriptibile a limbajului și ale comportamentului. Șocat am fost (însă numai pentru o clipă, pentru că - aflasem între timp - individul avusese niscaiva antecedente de ciomăgar, neieșind din casă fără a avea asupră-și o rangă!) doar când, în ianuarie 1990, am citit câteva texte ale poetului Cezar Ivănescu, în revista "Baricada". Scatologicul demențial, vulgaritatea inimaginabilă, pornografia deșănțată curgeau în valuri de sub pana unui poet ce (mi se păruse mie!) se exersase exclusiv într-o zonă a sentimentelor delicate și părea să trăiască în înaltele sfere spirituale”. (Mircea Mihăieș, „Dreptul la sinonimie”, România Literară Nr. 7, 2000).

Și iată-l pe criticul literar, eseistul și publicistul român contemporan Mircea Mihăieș recidivând împotriva lui Cezar Ivănescu, sarcastic și vituperant, exact în stilul pe care-l incriminează: „Resentimentar și complexat, de sub pana lui au ieșit șiruri de articole compuse într-un limbaj de-o inimaginabilă vulgaritate. Erau delațiuni de tip securistic la adresa unor scriitori mult mai vizibili decât el după răsturnarea ierarhiei oficiale din anii comunismului. Nu se știe cum, dăduse într-un misticism găunos. Psalmodia prin stranele bisericilor, cu o voce de țârcovnic țicnit, dar cu aerul c-ar fi fost un menestrel provensal, însăilări muzicale de-un kitsch clocotitor. Poetul cândva talentat recicla dubioase refrene de mahala cărora le atașase „versuri” de-un prost gust iremediabil („și acest cântec este numai pentru tine/ și este numai pentru bunătatea ta)/ care din somnul morții mă trezea pe mine/ cum maica mea din somnul morții mă trezea” etc., etc.)”. (Mircea Mihăieș, „Urmașii lui Don Basilio”, România Literară Nr. 19/2017).

Pentru un critic literar mi se pare destul de riscantă (ca să nu spun descalificantă) afirmația de  „prost gust iremediabil” ilustrată cu versurile din paranteză („și acest cântec este numai pentru tine/ și este numai pentru bunătatea ta)/ care din somnul morții mă trezea pe mine/ cum maica mea din somnul morții mă trezea” etc., etc.)”. Adică: unde-i prostul gust în aceste versuri tulburătoare, domnule Mihăieș?

Cât privește afirmația iresponsabilă cum că Cezar Ivănescu scria „delațiuni de tip securistic la adresa unor scriitori”, mi se pare de-a dreptul abjectă! Și-mi vine și mie, pentru mai multă precizie, să ripostez fără eufemisme. Căci sunt situații, sesizate și de Eminescu, când „nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră. Se zice că [forma în care scriem n.n.] ar fi exagerată, c-ar cuprinde înjurături surugieşti etc. În realitate stilul nostru nu este eufemistic. Ne-am deprins a căuta pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă. Dac-am voi să glumim, daca nu ne-ar păsa de adevărul ce-l zicem, am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur. Dar lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur; de-aceea în adevăr nu ştim de ce-am vorbi de ele cu încunjur”.(Mihai Eminescu, TIMPUL, 2 septembrie 1881).

Afirmația lui Mihăieș despre „delațiunile de tip securistic” ale lui Cezar Ivănescu este moralmente incalificabilă și ar merita cu prisosință un tratament „fără încunjur”. Ea nu face decât să repună pe tapet declarația din 29 ianuarie 2008 a lui Mircea Dinescu, care, folosind abuziv statutul de membru al Colegiului CNSAS, a declarat presei că Cezar Ivănescu a fost securist. Niciun alt membru al CNSAS nu a confirmat declarația. Mircea Mihăieș ar trebui să știe (și cred că chiar știe) că „delațiuni de tip securistic” înseamnă note informative date pe ascuns, sub protecția numelui de cod. Cezar Ivănescu era incompatibil cu Securitatea, el spunea ce avea de spus în mod public, în gura mare, nu prin note informative. Cezar Ivănescu a înfruntat comunismul ca de la sistem la sistem, nu în șoaptă și pe la colțuri. Trebuie să fii patologic de meschin și chircit la suflet ca să arunci asupra unui mare poet tocmai o asemenea acuzație, atât de străină caracterului și firii sale. Păi cum să nu te superi (ca Nicolae Breban) și să nu-i consideri pe cei din această speță „niște piticanii care trebuie degrabă stârpite”?

Cui folosește, totuși, demersul publicistic al lui Mircea Mihăieș, intitulat „Urmașii lui Don Basilio”? Cred că nimănui, nici chiar lui Mircea Mihăieș. A făcut-o dintr-un motiv pur și simplu visceral, pe care i-l atribuie, subversiv, lui Cezar Ivănescu. Anume că e „resentimentar și complexat”.