Citindu-i o carte, „Dacopatia și alte rătăciri românești” - Editura Humanitas 2015, răsfoindu-i biografia şi ascultându-i nişte interviuri am părerea că nu e nimic mai mult decât un mercenar în căutare de stăpâni. Este convingerea mea personală, de cititor pe rânduri şi printre rânduri, de călător şi critic social, despre autorul volumului despre dacopati la care trebuie să adaug, de la început, că autorul este inteligent, educat, perfid şi mefistofelic, angajându-se numai la stăpâni ce plătesc foarte bine, indiferent ce i se cere să execute. Este punctul meu de vedere după atentă lectură. Fiind foarte bine înzestrat, cu abilitate, fără regrete sau remuşcări, poate îndeplini orice îndeletnicire, făcând parte din aceea categorie de indivizi superior dotaţi ce pot deveni foarte periculoşi când îşi transformă cutia craniană în cutia Pandorei şi o deschid!!

După lectura cărţii comandate este cert că şi-a găsit stăpânul mult căutat, din Afganistan până în Belgia, care i-a cerut denigrarea totală a poporului român de la începuturile lui şi cu care a încheiat un contract, nu după numărul cuvintelor ca pe vremurile Grub Steet, ci după numărul şi intensitatea abjecţiilor, calomniilor, defăimărilor istoriei şi culturii româneşti. Este ştiut şi cunoscut că astfel de cărţi se scriu numai la comandă, sunt foarte bine plătite şi se găsesc destui cultivaţi, fără conştiinţă, fără caracter, ce îşi vor uimi şi mulţumi stăpânii. Să urmărim cazul mefistofelicului mercenar cu peniţa, un fost român, rezident de Bruxelles şi devenit anti-român.

Dan Alexe s-a născut în 1961, undeva în Moldova, se declară român, român cu strămoşi aromâni, polonezi, greci şi etcetera. Nu are importanţă, după înfăţişare şi debit verbal ameţitor este un narator deosebit, de ultimă generaţie pentru actuala mass-media de Bruxelles, cu sarcina de a nega şi terfeli tot ce este românesc, de la origini până astăzi, este la fel ca Patapievici, Pleşu, Cărtărescu, Boia, lăsând impresia, discutabilă, că sunt mercenarii aceluiaşi stăpân.   

A fost student la Iaşi, a făcut filologie, limbi slavice, toţi ce făceau limbi slavice la Iaşi erau curtaţi la nebunie de la Moscova. Este poliglot „vorbesc, citesc şi scriu 15 limbi şi mai citesc şi înţeleg încă cinci”. Remarcabil palmares ce denotă inteligenţă, memorie, studiu dar şi şansa de a-şi găsi stăpâni în 15 limbi diferite. Ca student a făcut parte din grupul dizident de la Iaşi în frunte cu Dan Petrescu, cumnatul lui Ioan Petru Culianu din Chicago, Luca Piţu, Liviu Antonesei şi Sorin Antohi, omul de bază al Securităţii, infiltrat în tânărul grup anticomunist. Grupul, prin informatorii devotaţi ai Securităţii, a fost urmărit riguros, iar în 1983 l-a arestat, interogat, prelucrat şi atras de partea ei, apoi l-a înlăturat din redacţiile celor două reviste studenţeşti.

Când a terminat facultatea, Dan Alexe a refuzat să facă apostolat de dascăl la ţară, conform hotărârilor de partid şi de stat care, e drept, educa gratuit universitar dar după absolvire îi repartiza în mediul rural pentru ridicarea nivelului de trai şi cultură. Refuzând apostolatul a devenit ghid turistic pentru străini pe litoral. Ghizi turistici din vremea epocii de aur aveau doi stăpâni: unul la care semnau condica de prezenţă şi altul la care semnau notele informative, aşa era, aşa se ştie. O, tempora mutantur nos et mutamur, nu-i aşa Dan Alexe? În 1988, s-a săturat de-a mai bate plajele, ca ghid turistic poliglot, s-a dus la Securitate şi a cerut paşaport de plecare definitivă din România, ceea ce la vremea aceia era la fel ca şi când intrai în tutungerie să iei un pachet de ţigări.

Aşa a fost şi în cazul lui Dan Alexe care, în câteva săptămâni, a spus adio epocii de aur şi bine te-am găsit Radio „Free Europe”. E foarte clar pentru toți românii din spatele Cortinei de Fier. O, timpul se schimbă şi noi cu el, nu-i aşa Dan Alexe? După ce Radio „Free Europe” a dat chix, fiindcă şi Europa de Est devenise free, Dan Alexe şi-a deschis postul său de radio liber, la Kabul. Da! Exact acolo, în Afganistan, ţara cultivatorilor de mac şi a oamenilor care s-au opus englezilor, ruşilor, americanilor.

Dar căutătorilor de limbi străine şi de stăpâni le stă bine cu drumul şi Dan Alexe şi-a luat bocceaua în spinare şi a plecat în Caucaz. Ajuns la boccea trebuie făcut o paranteză despre eruditul nostru lingvist care, în cartea sa, are sarcini precise împotriva dacilor, a limbii vorbite de ei, prin distorsiuni şi răstălmăciri ale realităţii istorice prin folosire forţată a lingvisticii. Astfel, vrea să ne facă impresia că vechii locuitori aşezaţi în spaţiul carpatin, strămoşii noştri istorici, nu aveau o limbă a lor, adică nu au fost în stare ca celelalte seminţii, triburi, popoare din jurul lor să formeze cuvinte pentru ceea ce făceau sau aveau, pentru cele din Natură ce îi înconjura, ei foloseau doar gesturi şi nişte sunete.

Probabil aşa ar fi rămas, şi noi la fel ca ei, dacă nu ar fi trecut prin spaţiul carpato-ponto-dunărean nişte nomazi de departe şi care ne-au dat, aşa erau ei darnici, din limba lor, indo-europeană, nişte cuvinte. După ei au urmat cei din Latium care au venit direct de la Roma să ne înveţe limba latină, să ne înţelegem între noi, să putem striga unii la alţii de pe un deal pe celălalt: „Mă, Ioane, mă, griji că-ţi mâncă câinele pita şi slană”… puncte, puncte până trec cuvintele împrumutate de pe un deal pe celălalt…„Taci mă, şi nu te frigă grija, că brişca-i la mine, n-are cu ce le mânca!” Şi în timp, strămoşii noştri, după Dan Alexe, au tot împrumutat cuvinte de la toţi care au venit peste ei, fiind mult mai uşor să împrumuţi decât să ai capacitatea intelectuală de a forma o limbă proprie.

Concluzia lui vrea să fie că ne tragem dintr-o stirpe retardată care, cu chiu cu vai, abia a reuşit în mii de ani să formeze doar câteva cuvinte, restul numai şi numai împrumuturi!! Aşadar, Dan Alexe luând-şi bocceluţa la spinare, ne explică că este un cuvânt împrumutat de la turci, că şi ăştia au venit peste noi cu bocceaua în spate câteva secole de-a rândul. Un rumân, mai viteaz, într-o ocazie, i-a întrebat ce duc în legătura aia şi turcii au zis un pietroi!! „Zalmoxis!! Da, de ce bre, turcilor?”… „Poruncă de la Suliman Paşa, dacă ne înving ghiaurii, aruncăm bocceaua jos şi putem fugi mai repede”.

Am făcut acest „intermezzo” până ce a ajuns Dan Alexe, cu bocceaua în spate în Cecenia, la Groznîi să bea cu Generaalul Dudaev, un eveniment important din viaţa căutătorului de limbi, tradiţii şi stăpâni, eveniment pe care niciodată nu-l omite a-l spune şi scrie cu mândrie tuturor. Afară de faptul că a băut cu Dudaev, altceva nu l-a interesat, din lupta de emancipare a cecenilor, cum nu l-a impresionat nimic din încrâncenarea poporului român în istorie. Aşa-s mercenarii, trec precum câinii prin apă, la mal se scutură şi merg mai departe adulmecând.

Dan Alexe s-a întors în Europa, în Belgia chiar în Bruxelles unde e mare căutare de poligloţi, de mercenari pentru parlamentul european, considerat de mulţi europenii un teatru de marionete şi astfel, în AD 2015, librăriile din România s-au umplut de volumele lui Dan Alexe Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, editată la Humanitas-ul lui Gabriel Liiceanu. Editura nu scrie câte exemplare are tirajul editat, doar că copyright îi aparţine. În cazurile de cărţi comandate se practică această înţelegere între cel cu bani şi interese să i se scrie și editeze la comandă cărțile, cu timpul toate astea ies la iveală.

A trecut ceva apă pe Tamisa de la începuturile modeste de recoltare a mercenarilor cu peniţa pe Grub Street, până acum, la Bruxelles când interesele celor ce vor să stăpânească angajează mercenari pentru ţelurile lor mari, globale, deci plătesc și editori. Dan Alexe recunoaşte că nu a bătut, cu manuscrisul în braţe, la poarta Humanitas, ci Gabriel Liiceanu l-a invitat la editură. Domn mare Gabriel Liiceanu, de editor nici nu mai vorbesc, are maniere alese, dacă dedesubturile afacerilor au fost aranjate.   

Volumul de 350 de pagini a lui Dan Alexe, are opt secţiuni, ca opt raiduri de bombardamente peste tot ce românii credeau, susţineau şi demonstraseră că face parte din identitatea lor milenară, dar din care, după raidurile lui Dan Alexe s-a ales praful şi pulberea, arătând la fel ca Dresda după 15 Februarie 1945!! De ce?! Din interesul unor puternici străini ce şi-au găsit mercenari pentru acest ţel de cucerire şi jefuire.

Din prima secţiune aflăm că noi, românii trăim în ţara lui mici şi bere…că suntem în depresie religioasă…cu basmele împrumutate de la vecini… şi suntem nişte tembeli.

Secţiunea a doua este despre dacopatie, termenul este construcţia proprie a lingvistului poliglot, format din românescul dac şi din grecescul pathie = suferinţă. Pathie – suferinţă este des întâlnit în terminologia medicală: cardiopatie, pneumopatie, hepatopatie şi tocmai era să uit psihopatiile, adică suferinţele psihice, incurabile, ale unora, chiar cu multă carte, fiindcă vorba ardeleanului, probabil, după Dan Alexe, împrumutată: unde-i multă minte, nu-i toată bună şi trag concluzia că mulţi domni o folosesc numai pe cea nebună. Dacopatia este teza lui Dan Alexe prin care respinge şi desfiinţează în mod grobian pe toţii românii, de la obişnuiţi la erudiţi, care încearcă, susţin şi dovedesc însuşirile geto-dacilor şi specificitatea de popor primordial din marea familie tracică din antichitatea aşezaţi în partea de Sud Est a Europei.

Felul cum luptă împotriva veridicităţiilor arheologice, istorice, lingvistice în această secţiune demonstrează că este o teză comandată şi plătită. Fiindcă la educaţia, cultura şi abilitatea verbală şi scrisă pe care le are, numai aşa se poate explica ceea ce a scris despre români sau, poate că s-a rătăcit mintal, făcând o formă personală de sociopathie, în urma căruia i se poate crea un termen personal de alexopatie.

Secţiunea a treia e o lucrătură lingvistică amplă, prin care ne copleşeşte cu împrumuturile lingvistice între popoare, absolut firesc, dar nici un popor nu a împrumutat vreun cuvânt, nici măcar o onomatopee de la daci fiindcă, aşa cum se ştie de la Dan Alexe încoace, dacii nu au fost în stare de o limbă proprie ci numai de împrumuturi, pe care nu le-au mai înapoiat. Şi, ca exemplu pe care îl comentează cu amploare, stufos ne aduce la cunoştinţă că strămoşii noştri au împrumutat de la ruşi şi „pizda”, aşa e în carte scrisă cu aldine. Norocul dacilor și al românilor cu rușii, altfel nici acum nu aveam cuvântul.

Secţiunea a patra, demonstraţiile lingvistice împotriva ideii că limba română ar avea rădăcini proprii, continuă. Totuşi, în persiflare, prin jocuri de rădăcini de cuvinte, s-ar putea ca mămăliga să aibă ceva în comun cu noi fiindcă nu explodează!! Probabil, în cutia craniană a lingvistului, mâncările altor popoare pot să şi explodeze, ca poliglot putea să ne dea exemple.

Secţiunea a cincea este despre importantul aport al cuvintelor ţigăneşti la îmbogăţirea limbii pe care o vorbesc românii în aceste zile, când foarte des folosesc mişto şi nasol. Şi nu numai atât, dar mai ales cât ne-au îmbogăţit cultura şi faima în lume.

În următoarea secţiune ne demonstrează cât suntem de balcanici, ne place sau nu, dar după Dan Alexe ar trebui să fim mândri, chiar să renunţăm că suntem din Munţii Carpaţi, să ne numim balcanici, ce înseamnă de asemenea munte şi asta datorită faptului că atât sârbii cât şi bulgarii cântă manele ca şi românii.

Secţiunea a şaptea este foarte bine venită fiindcă ne scuteşte de teoriile lingvistice antiromâneşti. Ne dă un răgaz interesant, îl descoperim ca pe un narator plăcut cu un dezvoltat spirit de observaţie pe care-l prelucrează literar cu umor şi satirice sclipiri. Susţin, şi acest capitol dovedeşte, că este inteligent, este literat, dar în loc să facă literatură de calitate, de care este capabil, coboară în rândul mercenarilor ordinari.

Ultima secţiune, intitulată „Mult e dulce şi apoasă” parafrazând „Mult e dulce şi frumoasă limba ce o vorbim”, ne dovedeşte cât de josnic poate coborî un mercenar cu peniţa, în cazul de faţă Dan Alexe, care îl atacă defăimător pe Mihai Eminescu! Nici nu putea să-şi termine această cartea comandată fără un atac la poetul nostru naţional, dar o face pe la spate, cu josnicie, recurgând la un artificiu, introducând poeţi naţionali din Sud Estul Europei, pe care îi clasifică în derizoriu poeţi naţionali provinciali, în aceeaşi oală, în care referirile la Mihai Eminescu sunt relevante, ajungând până unde se cere şi impune, prin corectitudinea politică atotstăpânitoare, la perpetuarea antisemitismului în România de azi. Deşi la valoarea sa intelectuală e greu de crezut că nu cunoaşte adevărul istoric şi reacţiile adverse ale antisemitismului foțat, dar mercenarii ţin cont numai de simbria lor.  

Sursă: Getbeget.org