Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

EVANGHELIA DUPĂ AURELIAN

Data publicarii: 31.03.2010 22:32:00

Dacă e să esenţializăm fenomenul Nichita pînă la reperele lui fundamentale, observăm că arhetipul creştin i se potriveşte perfect. În termenii acestei analogii, putem afirma că printre discipolii, prietenii, credincioşii şi plevuşca din jurul lui Nichita a existat şi un evanghelist: Aurelian Titu Dumitrescu. Iar Evanghelia sa – Evanghelia doctrinei Nichita – a fost “Antimetafizica”.

 

 

“Dacă nu mă convingi, îţi dau palme”


A fost ales s-o scrie cel mai rebel dintre discipoli, cel mai insolent şi mai sălbatic dintre ei. De fapt, Aurelian Titu Dumitrescu nici măcar nu i-a fost discipol. S-a dus la uşa lui Nichita, l-a aşteptat vreo şapte ore, iar cînd acesta a venit acasă, i-a spus: “Vreau să vă arăt că sînt un poet cel puţin la fel de mare ca Domnia Voastră”. Nichita l-a privit lung, i-a luat manuscrisul din mînă şi i-a adresat următoarele cuvinte: “Fii atent, dacă nu mă convingi, îţi dau palme”. Apoi, ridicînd mîna dreaptă: “Ştii cît de valoroasă e palma asta?”. După care s-a aşezat la masă şi a început să citească, ţinîndu-l pe obraznicul musafir în picioare. La un moment dat a descoperit următorul vers: “Anii se aşază în noi ca oamenii într-un sat nou”. S-a oprit din lectură şi a zis: “Ăsta este un vers bun. Cine scrie un vers bun, poate să scrie un poem bun. Cine poate să scrie un poem bun poate să scrie o carte bună. Cine are o carte bună poate să aibă o operă bună. Vezi tu, bătrîne? Între un vers bun şi o operă bună este numai o chestiune de caracter”. Apoi l-a invitat să se aşeze şi să rămînă. Era în de¬cem¬brie 1980.
 

Disperarea lui Nichita Stănescu


“Simţea că e posesorul unor adevăruri pe care le-a descoperit şi n-avea cui să le dea”, relatează Aurelian Titu Dumitrescu în cartea lui Ciprian Chirvasiu, «Ateliere în paragină» (Editura “Carte de Suflet”, 2002.). “Era aproape disperat că n-are cui transmite. De-asta a şi început Nichita «Antimetafizica». Cine e deştept şi citeşte cartea asta cu atenţie trebuie să înţeleagă acolo o formă de disperare a lui Nichita Stănescu de a comunica nişte adevăruri la care ajunsese, trăind tragic cîteva decenii din viaţa sa, distrugîndu-şi trupul, în numele unei iniţieri pe care n-avea cui s-o transmită. Trebuia s-o destăinuie cuiva care ar fi avut disponibilitatea nativă de a o duce mai departe, de a proba că Nichita Stănescu a avut dreptate cînd a zis cutare lucru. Prin «Antimetafizica», el constituie doctrina idealistă a revelaţiei. Una dintre puţinele doctrine idealiste autentic româneşti, care are ca bază revelaţiile eminesciene. Extinse, prin selecţie, în cultura lumii...
Găsise nebunul care să probeze că Nichita Stănescu, cînd vorbea despre poezie, ştia ce spune. Chiar dacă eu mor mîine, lui Nichita i-a ieşit figura asta! I-a ieşit lui şi i-a ieşit poeziei naţionale! Se numeşte teoria revelaţiei”.

 

“Nimic nu iubesc mai mult decît mortul acesta ce îmi întinde apa”

„Antimetafizica – Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu” (acesta este numele complet al cărţii, apărută la Editura “Cartea Românească” în 1985), nu putea fi scrisă de oricine. Nici chiar de autorul ales, dacă acesta intra neantrenat în abatorul revelaţiei, unde spiritul riscă să fie ecarisat de mecanisme infernale, invizibile. De aceea, Aurelian trebuia să parcurgă mai multe trepte ale iniţierii.
“Nichita spunea de fiecare dată, pe vremea cînd lucram la «Antimetafizica»: «Această carte se va întrerupe, dacă tu nu faci dovada că evoluezi spiritual. Pentru săptămîna viitoare, avem de scris două cicluri de versuri în paralel. Dacă nu mi le aduci sau dacă nu sînt bune, întrerupem cartea». Nu se juca! Eu simţeam în permanenţă asta”. Îl obliga pe Aurelian să-şi descopere în termene scurte limbaje noi de expresie, pentru a vedea dacă distinge gîndul de idee, ideea de revelaţie, sensul de nonsens, poezia de viziune de cea de revelaţie. Odată, l-a pus să înveţe pe de rost, în 48 de ore, cartea lui Lao-Tzî, «Dao De Zing» (Cartea Schimbării). “După ce am scris primul ciclu de poezii, «Rupestrele», şi l-am citit, am ştiut că voi ajunge cu cartea la sfîrşit. Aveam acolo un vers în linie budistă, venit mai ales din memorarea poeziei lui Eminescu: «Nimic nu iubesc mai mult decît mortul acesta ce îmi întinde apa». Cînd i l-am spus lui Nichita, el a strigat: «Vals!». Ca şi cum ar fi fost o orchestră lîngă noi. Şi-a dat seama că nu era primprejur decît Mirela, sora soţiei lui. A început să cînte el vals, a rugat-o şi pe Mirela să cînte «Valurile Dunării» şi a dansat cu mine vals în jurul mesei din sufragerie, de bucurie că am scris acest vers. Că, în sfîrşit, visul lui s-a rea¬lizat: a făcut dovada că poate scrie o carte de doctrină poetică”.

Cele două trădări

“Antimetafizica” a început să se scrie în 1982, înainte de plecarea lui Nichita la Struga, şi s-a terminat în noiembrie 1983. Nichita dădea BT-ul pe fiecare pagină. Cartea s-a publicat aproape simultan cu scrierea ei, în “Suplimentul Literar-Artistic al Scînteii Tineretului”. Dar, înainte de asta, a existat un moment al “trădării” maestrului. Ca şi apostolul Petru, care şi-a trădat de trei ori învăţătorul, înainte ca acesta să fie arestat, Aurelian l-a părăsit pe Nichita timp de un an şi jumătate. Simţea că mentorul îi modifică personalitatea, că intră în el implacabil, că i se substituie. Asta se şi întîmpla, de fapt, dar Aurelian o percepea ca pe un pericol de disoluţie a propriei personalităţi. Spiritul lui nu era pregătit să primească misiunea ce i se pregătea. S-a întors în lumea din care venise, dar lumea aceea nu i-a mai plăcut. A revenit spăşit, vinovat, în vara lui 1982, să-şi continue noviciatul. În decembrie 1983, după moartea lui Nichita, l-a mai părăsit o dată. “Primul gest pe care l-am făcut după încheierea «Antimetafizicii» – adică după înălţarea în slăvi a sufletului şi prăbuşirea înaltă a trupului – a fost să fug de tot ce mă învăţase. M-am temut îngro¬zitor să nu fiu un epigon al lui. Nu am vrut să fiu epigonul nimănui. Nici al lui Dante! M-am întors într-un tîrziu, prin 1988, cînd eram matur, puternic”.


“Cînd începi o transă, nu ştii dacă mai scapi viu sau nu”

Ceasurile petrecute de Aurelian cu Nichita erau enervante pentru un om comun. Îl găsea pe acesta confuz, epuizat, avea ne¬voie de ore în şir să-şi ca¬pete dorinţa de a comunica. “Cu mine îşi bea ceaiul şi, după ore de tăcere, cu privirea ieşită prin fe¬reastră spre plopul Gică, se apropia de cuvinte. Poetul care are transă şi, prin ea, se apropie de revelaţie, nu inventează cuvinte, aşa cum greşit se spune despre Nichita Stănescu. Transa structurează cîmpurile magnetice ale cuvintelor. Revelaţia le retopeşte la nişte temperaturi de neimaginat şi le asumă un risc existenţial major, transformîndu-le în enunţuri cu expresivitate maximă, universal valabile. Uneori, eram atît de emoţionaţi, şi conversaţia noastră devenea atît de fără de noi, încît uitam unul de altul în timp ce vorbeam. Uita el că pe mine mă cheamă Aurelian, că sînt acolo, că am venit la el, că pe el îl cheamă Nichita. Dacă-i intrau trei musafiri în casă, de emoţie, după ce dădea mîna cu ei, din greşeală, mai dădea mîna şi cu mine. Uita complet că eu eram acolo de mult... Sper să înţeleagă bine cei care doresc să se apropie de poezie: îl activa o intenţie – susţinută de energii necunoscute din el, necunoscute lui însuşi pînă atunci – de a iniţia pe cineva în tainele poeziei de revelaţie. Cineva care să aibă acces şi rezistenţă în transe. Transa este o emoţie uriaşă, intensificată la maximum şi trăită fără instinct de conservare. O emoţie care poate distruge. Orice transă poate aduce moartea celui care o trăieşte. Cînd începi o transă, nu ştii dacă mai scapi viu sau nu”.


“Antimetafizica”, această lecţie fără precedent în istoria poeziei universale, poate fi asemuită cu o construcţie imposibilă, bazată pe principiul vaselor comunicante, în care identităţile protagoniştilor se completează, se contopesc şi se continuă fiecare în celălalt. “Nichita începe cu tema morţii – povesteşte Aurelian Titu Dumitrescu în confesiunile din «Ateliere în paragină». Pentru că era bolnav de ciroză, pentru că el îşi atenţiona tot timpul prietenii că va muri, poemele sale din primele cicluri au obsesia morţii. Ale mele – fiind ale unui tînăr plin de energie, de muşchi, ale unui adorator al frumuseţii – erau pline integral de sentimentul unei vieţi dionisiace. Pe la jumătatea cărţii, temele se transferă. Eu ajung la tema morţii, el – la preamărirea vieţii. În spiritul acesta continuă cartea. El scrie cu sufletul meu, nu numai cu energia mea, iar eu îi preiau durerea morţii şi o trăiesc. Moartea lui nu însemna moarte şi pentru mine. Însemna însă o experienţă. S-a transferat povara celui mai în vîrstă la cel tînăr, pentru că era un mai bun cărăuş”.

 

La începutul lui decembrie 1983, după scrierea ultimului rînd al cărţii, Aurelian Titu Dumitrescu s-a îmbolnăvit grav, din senin. S-a prăbuşit în staţia autobuzului 205 şi a fost dus cu salvarea la spital. În timpul cît a fost internat, Ion Mînzală şi Flavia Monica Diugan i-au luat un interviu despre “Antimetafizica”. În aceeaşi zi i s-a luat un interviu şi lui Nichita. La cîteva zile, ambele interviuri erau publicate în SLAST. Cel al lui Aurelian Titu Dumitrescu avea un titlu îngrozitor: “A fost un joc pe viaţă şi pe moarte”. La 11 decembrie, Aurelian a ieşit din spital. La 13 decembrie, la Spitalul Fundeni, a murit Nichita.

Afisari: 2310
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter