Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

MIRON MANEGA după 30 de ani

Data publicarii: 17.03.2016 14:53:00

Inteligent, dar superficial, capabil să atragă atenţia, dar nu şi s-o menţină multă vreme, specialist în toate, deci în nimic, mereu în căutare de senzaţional şi tentat să-l inventeze atunci când nu-l găseşte, într-un cuvânt, ziarist, Miron Manega a interferat cu lumea literară publicând în 2011 volumul De ce urâm femeile? 

 

Era, bineînţeles, o replică la bestseller-ul lui Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile. Mi-ar fi plăcut ca Miron Manega să fi recurs la un titlu mai puţin brutal, de exemplu la De ce nu iubim femeile, iar acest titlu, bineînţeles, să nu fie urmat de semnul întrebării. Dar o asemenea variantă ar fi presupus un alt autor.

Având talent literar, sensibilitate, ca şi necesara nelinişte interioară, Miron Manega scrie, inevitabil, şi poezie. Acum treizeci de ani, l-am prezentat cititorilor în SLAST ca poet: 

„Un tânăr slab, cu mustaţă, a venit nu demult în redacţie şi mi-a declarat:

– Sunt un mare poet! Dacă nu mă ajutaţi să public, dumneavoastră aveţi de pierdut, nu eu.” 

Nu era un mare poet, dar versurile lui, tânguios-melodioase, ca acelea ale lui Mircea Dinescu, mi-au plăcut şi le-am publicat la rubrica Antologia cenaclului prin corespondenţă: 

„Ni se fărâmă digurile când/ Imaginate păsări le-nfioară,/ Pentru a mia – sau a câta oară? –/ (Dar tot mai rar) – din somn alunecând,/ Pe dinăuntru ne dizlocă magme/ De visuri, niciodată răbufnind,/ Doar uneori, ca dintr-un vechi colind,/ Vin fluturi mari şi ni se sting în palme” etc. 

 

 S.L.A.S.T., 8 noiembrie 1986

Iată că acum Miron Manega, mereu tânăr (prin raportare la mine), îmi face o surpriză frumoasă, punând în circulaţie două volume de versuri, simultan: Inscripţii pe poarta Infernului (erezii în formă fixă) şi 7 rostiri. Primul e bine scris, cu virtuozitate de versificator, dar al doilea conţine mai multă poezie şi ar fi păcat să treacă neobservat. 

 

Textele din cuprinsul acestui volum, 7 rostiri, scrise cele mai multe la persoana a II-a, chiar şi când poetul vorbeşte despre sine, sunt de un patetism sobru. Tonul lor declamativ sugerează mai curând intensitatea trăirilor, decât punerea în scenă. Poetul chiar are ceva de spus, dar o face în stilul lui, creând un spectacol al sentimentelor: 

„lasă-te desfrunzit dacă vrei să exişti/ atât cât poate frumuseţea ta să îndure! Lasă-te sfâşiat, jefuit/ de privirile celor pe care-i iubeşti/ crude şi firave ca nisipul clepsidrei.” (A doua rostire, II). 

 

Textele cele mai inspirate sunt cele care glorifică dragostea. Poetul îi dă dragostei prioritate absolută şi este gata să dispară ca un kamikaze în „vijelia de frumuseţe” a iubitei lui, care are „gura plină de stele”: 

„sunt partea de neatins a lucrurilor/ lăuntrul şi numele/ cântecul şi tăcerea cântecului/ amintirile, dorul, absenţa/ şi toate câte-ţi aşez dinainte/ în timp ce tu spulberi totul/ cu un surâs” (A treia rostire, I); 

„cât e de greu să vorbeşti/ cu gura plină de stele/ gândeam/ în timp ce melancolia/ lua forma trupului tău/ dintâi” (A treia rostire, II); 

„stătea în faţa mea/ frumoasă ca o minune, privindu-mă cu nişte ochi adânci/ şi puteam să mă sting în vijelia aceea/ de frumuseţe” (A treia rostire, III). 

 

 România Literară, 22 ianuarie 2016

Credeam că a dispărut pentru totdeauna acest cavalerism care, la noi, are trecut, dar nu şi prezent sau viitor. Şi iată că Miron Manega încearcă să relanseze cultul femeii adorate, radicalizându-l. Sunt curios ce înţeleg din poezia lui de dragoste tinerii de azi, care nu-şi scot din gură guma de mestecat înainte de-a se săruta.

 

Volumul 7 rostiri are şi o dimensiune mistică, de o stranie originalitate: 

„şi trupul meu/ secătuit blazon al luminii/ crab melancolic/ târându-şi/ singurătatea/ printr-o mamă visată” (A treia rostire, VII). 

De altfel, cele mai tulburătoare versuri din volum sunt cele în care apare fulgurant Dumnezeu: 

„dar cine ştie – strigi/ cine ştie/ unde e fluturele despărţitor/ dacă frumuseţea/ e invers proporţională/ cu moartea?/ întrebarea căzu înapoi/ ca o piatră./ Dumnezeu/ continua/ să scrie”. (A cincea rostire, IV).

 

Sursă: România Literară nr. 3 / 22 ianuarie 2016

 

Afisari: 1187
Autor: Alex Ştefănescu
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: ioana... (Mar, Fri 18, 2016 / 22:42)
Buna seara, "Ioana Matei"!

aici continuă să... se afle...ioana matei...

"dar cine ştie "" strigi/ cine ştie/ unde e fluturele despărţitor/ dacă frumuseţea/ e invers proporţională/ cu moartea?/ întrebarea căzu înapoi/ ca o piatră./ Dumnezeu/ continua/ să scrie".

nice to meet you, man!:)...
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter