Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

MIRON MANEGA, poetul profund al tristetii de a exista

Data publicarii: 20.03.2016 10:08:00



Miron Manega este ce a devenit: ziarist, autor dramatic, teleast, complice cultural în orice întreprindere cât de cât subversivă, pasionat de cauze pierdute adică; el s-a ferit, cu sistem parcă, să devină ceea ce este: poet. Acest „palindrom” de natură oarecum materialist-dialectică îmi stăruie în minte citindu-i volumul recent de versuri scos la Editura Pim (INSCRIPȚII PE POARTA INFERNULUI - Erezii în formă fixă), pentru că în el regăsesc acel sonet cu Marx pe care am încercat insistent dar zadarnic să i-l public în vara lui 1989, când lucram la Luceafărul (s-ar fi cerut, în compensație, un poem sau câteva cu realizările minunate, ceea ce i-am sugerat până când a înțeles dar, după ce s-a făcut că rumegă îndelung ideea, a refuzat-o cu aplomb…).

 

Nu e cazul, aici, să mă cert (n-aveam conștiința vinovăției, iar pe poeți îi priveam ca oameni, mai ales înainte și după adălmașuri, încercând să-i ajut cum puteam, cum se putea) – destul că, iată, constat că Miron Manega n-a devenit poet, adică ce este, ci s-a risipit cam pe delături, făcând bine tot ce face, dar cu tristețe în sine. Fac această constatare pentru că, în scurta mea experiență de critic literar sub comuniști,  observ că, până la urmă, din mulțimea de tineri care voiau să publice, mai ales poezie, cei care au „colaborat” cultural, la vedere,  la temele impuse, până la urmă s-au impus, adică au rămas poeți, și până la urmă și-au selectat ce era poezie curată și au lăsat deoparte poezia ziaristică…

 

Cred că într-o oarecare, mică, măsură destinul tinerilor literați de sub comuniști a stat sub semnul acelei vorbe spuse cu năduf de bătrânul Ion Brătianu când i s-a reproșat că i-a acoperit cu colțul mantalei sale pe unii politicieni corupți: „Da, zicea marele om de stat, am transijat cu conștiința mea, a trebuit s-o fac pentru a face ceva din țara asta!...” Am discutat de câteva ori cu Miron Manega, foarte interesat între timp de viața lui Eminescu între liberali, acest simptom de secol XIX românesc.  În creație, în general, trebuie să te pui în condiția adamică, să furi ceva din paradis ca să fii izgonit și apoi să-ți revină a-l recuceri…

 

Intransigenții stau cam deoparte. În rândul creatorilor de stări sufletești, îmi vine a spune că cei care transijează câștigă (dacă au și vocație) o conștiință tragică – pe când intransigenții se adâncesc într-o tristețe grea, adâncă, ce denotă neputința de alegere, starea în reținere, retragerea în ei înșiși chiar.  Miron Manega este un poet profund al tristeții de a exista; pentru el existența nu este tragică, pentru că nu vrea, pentru că se abține demn să aleagă – dar este atât de tristă, încât te sufocă, te strivește sub apăsare.    

 

Acum își numește sonetele, rondelurile și glossele din tinerețea aceea „erezii” – dar nu e chiar așa: pentru sine sunt, poate, astfel – însă pentru gând nu rătăcesc de loc, sunt chiar căi drepte; o vagă conștiință a vinovăției îl face să le considere drept erezii și să le pună ca pe niște inscripții la intrarea în Infernul dantesc. Un sonet precum Autodafé cred că definește foarte bine volumul: „Mai pune vreascuri, gâde chiulangiu, / Nu vezi că-mi asfințește jalnic rugul? / Prin vechi haznale de batjocuri, burgul / Jumate ars m-o îngropa de viu.// Și-mi vor rămâne singure însemne / Rânjind la cer, tichia și marota / O, bolero, tangou, cadril, gavota, / Vă părăsesc de-acum, dansez pe lemne! / Aprinde, gâde, rugul, nu trișa / Sau ești și tu în slujba altui gâde / Sau chiar acela ești – drapat în toamne // Ce-ți dă tot aurul și-apoi ți-l ia…/ Aprinde, gâde, focul, nu mai râde / Mai toarnă gaz, mai pune vreascuri, Doamne!”

 

 

Iată, această spaimă că jertfa nu va fi deplină, abia ea, ca spaimă, îl face să invoce divinitatea pentru a gira pedeapsa, pentru a o accepta/împlini. Adevărul constă în neîncrederea înfăptuirii dreptății, nu în dubiul asupra clarității ei. Poetul se vrea răstignit, se alege pe sine întru chinul cristic („E rândul meu acum să-mi fie sete”), trăiește cu sentimentul că Iuda, trădarea în general, este peste tot – dar nu luptă, acceptă căderea și-și mustră pedepsitorii că tărăgănează.  

 

Nu e revoltă aici, e tristețe că lumea s-a întocmit așa. Este, de fapt, o angoasă a așteptării, o presimțire a unei/unor ruperi cosmice, cum se vede din amintitul sonet pe care, iată, în fine și-l publică (scris în primăvara lui 1989, anticipând atât de fierbinte, atât de acut, marea rupere): „Era într-un secol mueieratic și lax / Când dansam menuetul în bocanci de cazarmă, / Bubuia pe afet visul tău – ca o armă, / Era în decembrie, domnule Marx.//Era în decembrie sau, oricum, într-o iarnă / - N-aveam timp de detalii, noi dansam menuetul - / Ruginise de lacrimi și de sânge afetul / Și ningea, și ningea în rafale de goarnă…// Și muriserăm toți, rămăsese trompetul / Să mai sufle un veac în rănita lui goarnă, / O spirală era, degerată pe ax, / Acel țipăt metalic evocând menuetul / Și festivele răni, și ieșirea din iarnă, / Și ningea. Și mai ninge, domnule Marx.” (Ninsori în rafale de goarnă).  

 

Recitesc nu fără un strop de mirare: cu luni înainte de Revoluție, Miron Manega se zbătea să publice această premoniție (cum îi zic acum) – în care, în fond, mi se pare că vede înfrângere, nu victorie (sau victorie mustrătoare pentru Marx cel etern!). Asta te face să crezi că inscripțiile sale pe poarta Infernului nu sunt, de fapt, scrise în afară, la intrare – ci în interior, chiar în Infern.       

 

În poeți trăiește viitorul, s-ar putea spune – dar nu cel real, ci mai degrabă acela al sufletului lor. Pentru ei există doar întâmplare pură, eveniment ce se va petrece, fără conotațiile pe care le dăm noi, de tipul învinși și învingători. Dar… în fond, pe spirala devenirii „dialectice” a axului goarnei din decembrie – zarul s-a oprit, oare, cu adevărat pe fața victoriei?

   

Acum, că a ieșit din rătăcirile, ereziile, atâtor ocupații de prisos, și că și-a reluat uneltele poeziei pe care le mânuiește atât de natural, ca și cum ar face corp comun cu trupul și sufletul său, desigur că poetul ne va spune câte ceva și despre viitorul acesta, al doilea, pe care îl trăim.

 

Sursă: Revista ARGEȘ, ianuarie 2016 

Afisari: 1113
Autor: NAE GEORGESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: ioana... (Apr, Fri 15, 2016 / 16:51)
eu l-as numi pe Miron Manega mai degraba
"poetul profund al tristetii de a"...NU EXISTA...iertata-mi fie si indrazneala si absenta diacriticelor...

un Poet in devenire...:)...a carui existenta se zbate intre

"Ninsori cu rafale de goarna" si...


"și lacrimile
care n-au mai fost frunze
n-au mai fost frunze"
Nume: ioana... (Apr, Fri 15, 2016 / 17:01)
completare...

a nu se intelege, va rog, faptul ca nu sunt destul de familiarizata cu definitia...virgulei...:) sau a absentei ei...:)
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter