Deşi despre Eminescu s-a scris mult iar bibliografia poetului a devenit atât de bogată că nu mai poate fi parcursă într-o singură viaţă de om, nu se poate spune că s-a scris destul sau că subiectul poate fi considerat epuizat.  Eminescu rămâne o fântână cu adâncimi genuine, niciodată secătuite, căci poetul are această proprietate de a se re-împrospăta continuu, din propriile sale izvoare cristaline, din care ţâşneşte apă curată şi limpede, dătătoare de luciditate şi de judecată sănătoasă.

Orice nouă lectură a publicisticii sale se deschide altor descoperiri şi ne obligă la alte înţelesuri, nesesizate anterior. Poezia, dar mai ales publicistica sa, ne furnizează atâtea idei şi fapte lămuritoare privind devenirea românească încât putem spune că toate la un loc alcătuiesc un adevărat catehism al fiinţei  româneşti şi al modului de fiinţare românesc.

      Câteva secvenţe,  unele mai puţin cunoscute, din viaţa poetului aflăm şi din noua carte, Eminescu, agent secret, traficant de cărţi interzise (Editura Geto Dacii, 2017) semnată de Miron Manega – un scrupulos cercetător al secvenţelor mai umbroase din viaţa lui Eminescu. Aflăm, bunăoară, că un crater cu un diametru de 125 km de pe planeta Mercur îi poartă numele şi, că printre cele 233.943 planete identificate în univers, cea de la poziţia9.495 la fel, poartă numele poetului nostru. Mai aflăm că Eminescu, alături de Mihail Manoilescu, prin teoriile lor despre statul şi evoluţia organică (Eminescu) şi despre teoria protecţionismului (Manoilescu) figurează printre fondatorii Braziliei moderne. Că aplicate riguros şi cu bună credinţă de guvernele ce s-au perindat la conducerea Braziliei, teoriile celor doi gânditori români au indus ţării un trend de evoluţie prosper, în deplină concordanţă cu tendinţele lumii contemporane.

      O investigaţie mai detaliată desfăşoară autorul asupra valorii de piaţă a pieselor bibliofile din moştenirea eminesciană. Un exemplar din ediţia Maiorescu a poeziilor lui Eminescu a fost achiziţionată la preţul de 15.000 de euro, iar ziarul Albina din 7 ianuarie 1870, care a marcat debutul publicistic al lui Eminescu s-a vândut cu suma de 2.000 de euro. Tot cu 2.000 de euro au fost achiziţionate şi cele două numere din revista Convorbiri literare în care au apărut poeziile Veneră şi Madonă (aprilie 1870) şi Epigonii (august 1870). La preţuri excesive au fost vândute şi copiile unor fotografii ce-l înfăţişează pe poet în cele patru ipostaze cunoscute.

      La comemorarea unui veac de la moartea lui Eminescu, în 1989, în Rusia sovietică s-a bătut monede de o rublă cu chipul poetului, într-un tiraj de 2.000.000 de piese care au fost puse în circulație. Astăzi, „Rubla Eminescu” a devenit o raritate printre numismați.

      Una din diviziunile cărţii este titulată Careul de aşi şi reconstituie condiţiile în care au fost realizate cele patru imagini cu chipul poetului – singurele existente şi aflate în circulaţie. În privinţa celei de a treia fotografii, cea din 1884, înfăţişându-l pe poet îmbrăcat în haine albe de vară trebuie precizat c-a fost realizată printr-o strategie a prietenilor săi. Era după primul atac al bolii şi poetul părea deplin restabilit. Imaginea înfăţişează un om masiv, senin, cu fruntea înaltă şi boltită şi cu schiţa unui zâmbet mascat în colţul gurii. Cum poetul refuza cu încăpăţânare să se fotografieze s-a recurs la o stratagemă. A. C. Cuza, într-un articol din Neamul românesc (1 iulie 1909) povesteşte cum împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu l-au luat de pe terasa hotelului Traian şi s-au dus cu toţii în atelierul fotografului Nestor Heck pentru a realiza o fotografie de grup – singura ipostază acceptată de poet. În faţa aparatului de fotografiat, urmând o înţelegere prealabilă cu cei doi însoţitori ai lui Eminescu, l-a scos numai pe poet.

      Circumstanţele acestei fotografii vor fi confirmate de însuşi fotograful Nestor Heck într-o carte poştală trimisă lui Preşedintelui Tribunalului din Galaţi, lui Corneliu Botez în 1909, când pregătea dezvelirea unei statui a poetului şi o mare manifestare omagială,  prilejuită de trecerea celor două decenii de la moartea sa. Că această fotografie a fost executată în 1884 sau 1885, cum mărturiseşte fotograful în cartea poştală amintită, rămâne în continuare în dezbaterea eminescologilor.

      Revenim la cartea lui Miron Manega şi subliniem apăsat rigoarea cu care autorul dezvăluie traficul de cărţi interzise practicat, cu destule riscuri de poet. Se ştie că în vremea studiilor la Berlin a fost o vreme şi secretar al consulului român de aici – mai întâi al lui Th. Rosetti, mai apoi a lui Nicolae Cretzulescu - şi-n această calitate a avut posibilitatea, poate chiar sarcina, cum sugerează autorul,   să cerceteze arhivele  de la Konigsberg pentru a culege informaţii despre tratatele internaţionale în care erau implicate ţările române. Ideea c-ar fi primit această însărcinare chiar de la regele Carol, la sugestia lui Maiorescu, rămâne o ipoteză pentru susţinerea căreia nu există dovezi suficiente. Oricum, Eminescu află care au fost înalţii funcţionari participanţi la această mârşăvie istorică şi care a fost preţul acestei odioase tranzacţii. Află, bunăoară că feldmareşalul rus Rumianţev a primit atunci o tabacheră de aur cu briliante şi 5.000 de galbeni austrieci, iar demnitarul turc Reis Effendi a primit un pumnal de aur cu teaca aurită, ornată cu briliante. Iată preţul prin care Bucovina trecea atunci, în 1775,  sub administraţie austriacă. Toate aceste scrisori, conchide autorul, care arată ce s-a petrecut în 1775, au fost adunate într-o broşură redactată de Ion Slavici şi prefaţată de Mihail Kogălniceanu, care a fost editată în 1875 sub titulatura Răpirea Bucovinei după documente austriece.

      Aşa se face că, în 1875, când se aniversa o sută de ani de la Răpirea Bucovinei, Eminescu era deplin edificat asupra acestui rapt istoric şi şi-a asumat toate riscurile în trecerea clandestină a acestei broşuri în Bucovina şi răspândirea ei la mai multe sute de bucovineni. A fost, desigur, un act de contrabandă, dar poetul, asemeni lui badea Cârţan, era cel mai indicat să demaşte ticăloşia, chiar riscându-şi libertatea.

      Sigur, secvenţele relatate de Miron Manega în cartea sa sunt mai multe – toate mustind de semnificaţie şi inedit. Cine mai ştie astăzi că ideea unei Catedrale a Mântuirii Neamului a fost indusă în spaţiul public de Eminescu, în 1881, când cercurile austro-ungare, încecând să speculeze faptul că Regele Carol I era de religie catolică, voiau să înalţe o catedrală catolică. Eminescu a fost primul din România care a luat atitudine împotriva acestei pledoarii, publicând în ziarul Timpul şi câte trei articole pe zi prin care arăta parlamentarilor că nu este normal ca în capitala unei ţări ortodoxe să se ridice o catedrală catolică, atâta timp cât nu există una ortodoxă. Ideea n-a avut urmările imediate şi aşteptate, dar a cuprins opinia publică şi patriarhul Miron Cristea, în vremea când era şi prim-ministru al României, a încercat readucerea ei în discuţie, dar războiul care se pregătea, ponderea cheltuielilor militare, a amânat sine die proiectul gândit de poet. 

      Lucruri interesante ne oferă Miron Manega şi în legătură cu legendarul ceas de aur, dăruit fiului de Gheorghe Eminovici în 1881. Valoarea lui era neobişnuită, însemna cam 40 de galbeni, în vremea când o pereche de boi putea fi cumpărată cu un singur galben. Era o valoare şi un semn de distincţie dacă avem în vedere ceea ce ne încredinţează autorul, că asemenea ceasuri au mai purtat Maria Antoaneta, Napoleon Bonaparte, Puşkin, Al. Dumas, Max Iacob, Wiston Churchil, iar în zilele noastre mai pot fi întâlnite la Putin, Sarkozy şi la regina Angliei.  Toată speranţa poetului, că va dispune de suma necesară pentru aducerea Veronicăi Micle la Bucureşti, că-şi va putea întemeia o familie şi-şi va disciplina astfel viaţa, erau legate de vânzarea acestui ceas. Se-nţelege că ele s-au irosit odată cu boala şi cu internările poetului, iar ceasul se poate vedea astăzi în Muzeul Pogor din Iași.  Tot prin jocul întâmplărilor a fost recuperat şi geamantanul lui Eminescu, produs al unei prestigioase firme franceze.

      Nu mai insistăm. Cartea d-lui Manega chiar este interesantă şi reconstituie unele secvenţa mai umbroase din viaţa poetului. Este o lectură agreabilă şi întregeşte cunoaşterea noastră despre poet şi despre nefericitele întâmplări cu care s-a confruntat în meteorica sa trecere prin viaţă. O recomand cu căldură tuturor celor interesaţi de destinul lui Eminescu şi-l felicit pe autor pentru această minunată ispravă literară.