Articol apărut în numărul 3 al revistei „CERTITUDINEA”.

Pe 19 octombrie s-au împlinit 149 de ani de la naşterea marelui savant Simion Mehedinți (1868-1962), academician, geograf, geopolitician, strălucit pedagog și teoretician al educației 

Pedagogia practicată de Simion Mehedinți se încadrează într-un concept pe care și l-a definit singur că fiind „endopedagogie”. El tratează procesul educativ în mod holistic, evidențiind, în cugetarea istorică a omenirii, trei tipuri de educatie:  

            IISUS - pedagogia umană - homo hominis frater. 

            MOISE - pedagogia barbara - homo hominis servus;

            CAIN - pedagogia sălbatică - homo hominis lupus;

Cunoscător al școlii românești, Simion Mehedinți va respinge, că și Eminescu, imitația modelelor trecătoare. El pledează pentru școală muncii, ale cărei reguli metodice, sintetizate, ar putea fi formulate astfel: urmează firul tradiției; urmează canonul autorității; urmează imperativul activității cre­atoare. 

Prezentăm mai jos câteva extrase din excepționala carte a lui Simion Mehedinți, intitulată „Altă creştere - Şcoala muncii” (1919).

“Pentru o ţară încercuită din toate părţile de vecini neprielnici şi împănată cu atâtea elemente străine, nu e altă cale deschisă decât o grabnică mobilizare a tuturor energiilor, începând cu cele rurale. Ca să sprijinim oraşele, trebuie să ne întoarcem cu faţa către sate. Iată de ce, a da poporului nostru „Altă creştere” e nu numai o chestie de pedagogie, ci o adevărată problemă de stat.”

„În orice familie, creşterea este cu atât mai bună cu cât numărul copiilor e mai mare. Demonstrarea acestui fapt e uşoară. Când părinţii au numai doi-trei copii, îi corcolesc, adică le dau o creştere rea. Copiii ajung stăpânii casei şi pot deveni chiar tiranii părinţilor. Ei se socotesc din leagăn un fel de rentieri. Şi dacă nu se aleg totdeauna poame rele, rămân totuşi ca nişte minori în faţa vieţii. Atât dezvoltarea lor intelectuală, cât şi cea morală suferă. Putem zice aforistic ,,copii puţini - copii răi!“

Se înţelege, formula aşa prescurtată sună cam excesiv. Vom fi mai aproape de adevăr, dacă vom zice: Valoarea copiilor unei familii este în genere proporţională cu numărul lor. După cum nu faci foc cu un singur tăciune, fiindcă flacăra se înteţeşte când pui mai multe bucăţi de lemn pe foc, tot aşa şi creşterea copiilor e lâncedă, când ai numai unul-doi; dimpotrivă, ea este mai pătrunsă de griji şi de veghe, când familia e mai numeroasă. Nici un copil nu e cocoloşit, ci toţi se îndeamnă la lucru ştiind că numai cei harnici sunt preţuiţi şi iubiţi de părinţi, iar cei leneşi şi lăsători simt de timpuriu urâţenia purtării lor, chiar din vorbele fraţilor şi ale rudelor apropiate.

Mulţimea copiilor înseamnă respectarea părinţilor şi asigurarea bătrâneţii lor”. 

“Însăşi valoarea părinţilor este proporţională cu numărul copiilor. Nimic nu dă mai multă unire şi energie unei familii decât grija de copii şi îndeosebi de cei mici, care sunt cel mai curat izvor de afecţiune omenească (Cine nu se simte înviorat nici în faţa copiilor, acela e o făptură dezmoştenită. Iar cine nu se simte solidar cu alţii, nici măcar având grijă pentru viitorul tineretului, acela este lipsit tocmai de resortul cel mai adânc al speciei umane din care face parte”.

„Valoarea unui popor este proporţională cu numărul familiilor normale, adică a celor cu copii numeroşi. Lucrul se înţelege de la sine. Copii mulţi nu pot avea decât părinţii sănătoşi la suflet şi la trup. Acolo, unde elanul vital e mai mare, unde hotărârea de a munci e mai energică şi mai constantă, familia e mai puternică, iar tăria ei se manifestă în faptul concret că pătura tânără a societăţii este mai numeroasă decât cea matură sau îmbătrânită”.

„Aşadar, a instrui – şi mai ales a educa – înseamnă a integra pe copil în neamul din care face parte. S-au spulberat definitiv iluziile pedagogilor raţionalişti, care construiau o pedagogie a priori, cum construiseră şi un “Contract Social” din speculaţii asupra unei omeniri abstracte, care nu există decât în imaginaţia capetelor stăpânite de visuri. Individul e picătura care trece cu valul fiecărei generaţii; naţiunea e râul care curge într-o albie de mii de ani, lărgind-o şi adâncind-o pe încetul [...]. Prin urmare, cine vrea să se apropie de pedagogie numai pe poteca psihologiei, a pedagogiei, a sociologiei şi a altor discipline de caracter general, fără să treacă prin etnografie, acela ar face întocmai ca aviatorul care ar vrea să zboare, ţinând seama numai de reţeaua geometrică a meridianelor şi a paralelelor, adică nişte ideale, fără să observe lanţurile de munţi, văile, şesurile, insulele, fluviile, lacurile, mările, oceanele şi mai ales ,,atmosfera“, în care pluteşte (împreună cu aburii, norii, frigul, curenţii şi o sumedenie de împrejurări, care îl pot duce chiar la catastrofe). Un astfel de aviator teoretic n-ar şti nici de unde pleacă, nici unde se poate coborî fără accident”.

„Pedagogia celui care muşuluieşte mereu prin cărţi, fără să aibă intuiţia vie a sufletului popular, aceea nu poate fi decât un lucru searbăd, prin urmare nefolositor sau chiar de-a dreptul vătămător. Vrând sau nevrând, un astfel de pedagog fără personalitate se va lipi de tipicul pedagogiei convenţionale, care îmbracă pe toţi copiii, din toate ţările, cu aceeaşi haină, fără să ţină seama dacă le e cald ori frig, dacă se potriveşte ori nu cu măsura trupului lor. 
De unde urmează că cea mai grea şi mai gingaşă sarcină a unui stat este alegerea şi pregătirea celor chemaţi a îndruma creşterea tineretului, începând cu alegerea învăţătorului unei cătune şi sfârşind cu oamenii într-adevăr reprezentativi, care trebuie să conducă cele mai înalte instituţii de educaţie”.