Articol preluat din CERTITUDINEA Nr. 81

Joi, 4 februarie Judecătoria sectorului 3 l-a condamnat Vasile Zărnescu la un an și o lună de închisoare cu amânarea pedepsei și termen de supraveghere doi ani, pentru săvârșirea infracțiunii de negare a holocaustului. „Prima condamnare în România pentru negarea Holocaustului este un mesaj foarte puternic al justiției, un îndemn ferm la respectarea legii, este o probă pe care justiția o trece, în sfârșit, după ce numeroase astfel de cazuri, investigate de parchete, s-au finalizat fără rezultat. Este, în același timp, un semnal de alarmă important către instituțiile statului, că fenomenul antisemitismului este prezent și că acesta trebuie combătut cu fermitate, cu toate instrumentele instituționale existente”, a declarat Alexandru Muraru, reprezentantul special al Guvernului pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și a Xenofobiei.

Vasile Zărnescu a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru că, într-un articol publicat online, a contestat noțiunea de claustolog (altermedia.info, „Falsitatea noțiunii de claustolog”). A mai primit 9 luni de închisoare pentru infracțiunea de negare a holocaustului, într-un alt articol publicat pe același site, altermedia.info („Înşelătoria secolului XX”). Pentru aceeași „infracțiune”, săvârșită în cartea intitulată „Sabin Orcan Suporter”, a mai primit 6 luni de închisoare. Condamnările s-au pronunțat în temeiul art. 6 alin. 1 din O.U.G. 31/2002, aprobată prin Legea 107/2006 („Negarea  în  public  a  holocaustului  ori  a  efectelor  acestuia  constituie  infracţiune şi  se  pedepseşte  cu  închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi”).

Vasile Zărnescu ar fi avut de executat, așadar, în total 21 de luni de închisoare. Dar, în temeiul art. 38 alin. 2 Cod Penal, s-a stabilit pedeapsa cea mai grea (9 luni închisoare), la care se adaugă un spor de 4 ani închisoare, reprezentând 1/3 din cumulul celorlalte pedeapse stabilite, în final inculpatul având de executat pedeapsa de 1 an şi o lună închisoare.

Contrar declarației entuziaste (sau doar obediente) a lui Alexandru Muraru, în opinia mea (și în mod categoric nu doar în opinia mea) sentința reprezintă o premieră sinistră, iar data de 4 februarie  ar trebui menționată, într-un posibil calendar al infamologiei, ca dată istorică: este prima condamnare din România „pentru săvârşirea infracţiunii de negare a holocaustului”. Principial vorbind, Legea 107/2006, ca și Legea 217/2015, ca și „Legea Vexler” din 2018  încalcă sensul fundamental al democrației care înseamnă, printre altele, dreptul de a fi pro sau contra a ce vrei tu, ca om, ca ființă-parte a speciei umane. Adică dreptul la liberă exprimare. Consider că această supralegislație sufocantă împotriva „antisemitismului” românesc, nu doar că încalcă masiv și multiplu Constituția României (din care voi cita mai multe articole), dar este și profund discriminatorie, favorizând o singură minoritate, împotriva majorității care este națiunea română.

A fi negaționist ține de dreptul universal (și constituțional) la libertatea de opinie, chiar dacă asta lezează sensibilitatea unei comunități. Există, pentru contracarare, același principiu, libertatea de exprimare, cu instrumentele aferente din mass-media. Pe de altă parte, nu cred că în România există o națiune mai jignită, mai contestată și mai blamată, victimă, așadar, a libertății de exprimare, decât românii înșiși. Uneori, chiar de ei înșiși… Pertinentă, în acest sens, este observația avocatului Dan Chitic care spunea că românii nu sunt xenofobi ci, dimpotrivă, xenofili și românofobi. Dacă ne uităm puțin în istorie, o să observăm cine ne-a condus țara din 1866 încoace. Și în mod particular în perioada stalinistă…

Nu sunt avocatul lui Vasile Zărnescu. Și nici nu agreez modul lui de abordare a temelor care-l obsedează. Nu-i pot ignora însă argumentația și probele cu care-și susține retorica. Sunt de luat în considerare pentru oricine aspiră la o evaluare corectă a informațiilor istorice. Numai că Vasile Zărnescu nu pentru retorică, nici pentru argumentație a fost condamnat. A fost condamnat pentru că i s-a găsit o încadrare juridică… Nu știu dacă avocatul său a invocat în proces excepția de neconstuționalitate a legii în temeiul căreia a fost condamnat. Dacă n-a făcut-o, poate încă s-o facă.

_________________________________

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

ARTICOLUL 3.4. Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.

ARTICOLUL 16.1. Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

ARTICOLUL 29

(1)   Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(2)   Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

ARTICOLUL 30

(1)   Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2)   Cenzura de orice fel este interzisă.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

ARTICOLUL 33.3. Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.

ARTICOLUL 53

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.