Prima remarcă pe care aș face-o lucrării „Polemică Paulescu: știință, politică, memorie” este aceea că titlul lucrării nu corespunde conținutului ei. O polemică înseamnaă confruntarea unor puncte de vedere diferite. Or, lucrarea respectivă are pe coperta doi autori (Peter Manu și Horia Bozdoghină), temeinic încadrați de amplul studiul introductiv al lui William Totok, lung de 14 pagini și încheiat de Radu Ioanid printr-o postfață mai scurtă (7 pagini), ambii fervenți acuzatori. Acuzațiile de natură politică au fost comentate recent de reputatul critic literar și om de cultură Eugen Simion, președinte al Academiei Române timp de două mandate, care sper că a clarificat poziția acestei prestigioase instituții, pe care unii doresc să o implice într-o nesfârșită polemică asupra complexei activități a marelui savant Nicolae Paulescu. Suntem adepții dialogului și ai polemicilor, dar nu ai lucrărilor de tipul celei menționate, care se recomandă drept polemică, dar reflectă numai „opoziția”, nu și poziția, adică celălalt partener al dialogului.

Din cele prezentate de autorii și coautorii „Polemicii Paulescu”, remarc unele afirmății aberante și neadevărate, ceea ce aruncă o umbră justificată de incertitudine asupra întregului material. De exemplu, prefațatorul afirmă că Prof. Gerald Slama de la Spitalul parizian Hôtel-Dieu ar fi participat cândva la Bucureșți la dezvelirea unui bust al lui Paulescu, lucru care, din păcate, nu s-a întâmplat niciodată, venerabilul profesor fiind în imposibilitatea fizică (vederea, practic pierdută) de a face o astfel de deplasare; sau că Paulescu ar fi avut o colaborare activă cu cercetătorii francezi pentru obținerea brevetului („Pancreina și procedeul fabricării sale”– 10 aprilie 1922), lucru inexact, întrucât Paulescu nu a mai putut călători în Franța după 1908, din cauza stării lui precare de sănătate, iar cercetătorii francezi nu au avut nici o legătură cu brevetul de invenție al lui Paulescu.

S-ar putea ca, în mare măsură, unele referiri la activitatea științifică a lui Paulescu să provină de la Prof. Peter Manu, din New York, specialist în psihiatrie și medicină internă și, mai de curând, interesat de un domeniu pe care încă nu îl cunoaște decât superficial. Senzația pe care ți-o lasă citirea materialului este aceea că multe dintre evenimentele prezentate de el sunt distorsionate și interpretate în mod tendențios. Îmi pare rău că trebuie să spun acest lucru, întrucât relația mea cu Peter Manu este una dintre cele mai civilizate și domnia sa avea o bună ocazie ca, împreună, să clarificăm multe dintre incertitudinile complicatului domeniu al diabetologiei.

Dubiul pe care îl am asupra bunei credințe a Prof. Peter Manu în problema Paulescu provine dintr-o polemică adevărată pe care am purtat-o în revista „Viața Medicală”, după ce acesta a publicat în respectiva revistă un articol în care își exprimă „nedumerirea” pentru „uimitoarea” asemănare între metoda de extracție pancreatică utilizată de Paulescu în 1916 și cea publicată de către Israel Kleiner în 1919, deci trei ani mai târziu, insinuând că Paulescu s-ar fi putut inspira din lucrarea lui Kleiner, fără a menționa însă, în mod expres, această afirmație pe care, probabil dintr-o precauție bine gândita, n-a îndraznit s-o formuleze explicit. În răspunsul meu intitulat „Despre mirarea aparent inocentă a Prof. Peter Manu” i-am demonstrat, cu o bună – cred eu – documentație, că așa-zisa asemănare între cele două metode de extracție nu există și că o posibilă filiație Kleiner-Paulescu de orice natură este ridicolă, întrucât ea era pur și simplu imposibilă. Considerăm că argumentele mele au fost suficiente pentru a înlătura perfida mirare pe care i-ar fi trezit-o asemănarea celor două metode, întrucât Peter Manu nu a mai reacționat în nici un fel la răspunsul meu. Constat însă cu surprindere că domnia sa reia absurda problemă în lucrarea mai sus menționată, pe care recent a publicat-o la Editura Curtea Veche, creându-mi disconfortul trezit de o jenantă duplicitate venită din partea unui potențial prieten.

Pentru a înțelege bine absurda insinuare a lui Peter Manu, voi menționa câteva date privind îndelungata activitate (circa douăzeci de ani) a lui Paulescu în studiul diabetului. În 1899, în substanțialul său „Memoriu de titluri și lucrări” publicat la Editura Person din Paris, Paulescu menționează că a întreprins, împreună cu maestrul său de la Sorbona, Albert Dastre (1848-1917), o cercetare „privind izolarea și studierea produsului activ al secreției interne a pancreasului”. Aceste experimente presupuneau, evident, folosirea unei metode de extracție. Acele experimente deja efectuate urmau să fie pregătite pentru publicare. În 1900, însă, Paulescu decide să revină în țară pentru a înființa Catedra de Fiziologie de la Facultatea de Fiziologie din Bucureșți, astfel încât planul publicării cercetărilor respective nu s-a mai finalizat. Cauza? În acea perioada era deja angajat în redactarea primelor două volume ale „Traité de Médicine Lancereaux-Paulesco”, primul (938 pag.) apărut în 1903, și cel de-al doilea (1.051 pag.) apărut în 1906. Muncă titanică,  pentru a face cea mai mare sinteză enciclopedică medicală a timpului. Se adaugă monografia „L’hypophise du cerveaux” (lucrare de o valoare inestimabilă), publicată la Paris în 1908.

Paulescu revine la vechea lui pasiune, diabetul, în 1911. În următorii ani publică la Paris lucrări referitoare la funcția glicogenică-hepatică, care, spune el, „este influențată de secreția endocrină a pancreasului”. În 1912, în Volumul III (1200 pag.) din „Traité de Médicine Lancereaux-Paulesco”, în exhaustivul capitol „Pancreas” (90 pag.), Paulescu avansează pentru prima dată noul său concept asupra diabetului, acela de a interveni „asupra substanțelor nutritive absorbite în intestine (evident proteine, glucide și lipide) pentru a le face asimilabile (adică utilizabile) în țesuturile periferice” (pag. 925). Această adevărată nouă paradigmă a diabetului, născută din observația clinic, trebuia demonstrată experimental. Paulescu începe aceste experimente după un plan minuțios, cu scopul de a demonstra efectul extractului pancreatic preparat de el nu numai asupra glucozei din sânge și urină, ci și asupra ureei din sânge și urină (metabolismul proteic) și a corpilor cetonici din sânge și urină (metabolismul lipidic). Până la intrarea României, în 1916, în Primul Război Mondial, când cercetările sale au fost oprite din cauza închiderii pentru trei ani a Facultății de Medicină, Paulescu reușise să demonstreze efectul asupra primelor două metabolisme, cel glucidic și proteic. În următoarea etapă urma să demonstreze efectul asupra metabolismului lipidic (această ultimă etapă va fi reluată la sfârșitul anului 1920, începutul anului 1921, încheindu-și întregul său program experimental).

Pauza impusă de evenimente (Primul Război Mondial) l-a obligat pe Paulescu să se retragă în birou cu datele experimentelor sale și să redacteze cele trei volume (2.100 pag.) ale celebrului „Traité de Physiologie Médicale”, unde se regăsesc ades subcapitole cu „cercetări personale”, de regulă priorități care au marcat istoria medicinii moderne. De altfel, acesta a fost și motivul republicării lui anul trecut, la 90 de ani de la prima lui apariție, inițiativă care se pare că mai mult l-a deranjat pe Peter Manu, în loc să-l bucure, așa cum s-ar fi cuvenit pentru un fost elev al Facultății de Medicină din București. În acest tratat, în capitolul „Pacreasul assimilator” (60 pag.), înainte de a descrie pe opt pagini magnificile sale experimente efectuate până atunci (ele reprezintă prima mărturie scrisă a descoperirii insulinei), Paulescu spune: „războiul ne-a surprins în timp ce încercam să probăm ipoteza noastră privind rolul pancreasului în asimilarea nutrienților” (evident proteine, glucide și lipide). În afară lui Peter Manu nu cunosc altă voce care să nu fi înțeles circumstanțele specifice Primului Război Mondial, menționate de Paulescu și cunoscute de toată lumea, acceptând fără rezerve că magistralele concluzii, prezentate clar ca lumina zilei în acest tratat, reprezintă rezultatul cercetătorilor efectuate înainte de 1916. Cu o perfidie inexplicabilă, Peter Manu se întreabă dacă putem să-l credem pe Paulescu că experimentele chiar au fost făcute în 1916 și nu cumva mai târziu. Dacă am intră în această logică absurdă, ar trebui să credem că întregul tratat al lui Paulescu, trimis la publicare pe 27 septembrie 1919 (tipărit în 1920) este o mistificare pe care aș fi foarte curios să văd cum o interpretează ilustrul psihiatru newyorkez, în prezent internist, Peter Manu.

Accept să rămân în absurda logică a colegului meu și să lămurim ce înțelege el printr-o „asemănare uimitoare” între metoda de extracție folosită de Paulescu în 1916 și trimisă spre publicare de Israel Kleiner în octombrie 1919 (diferența de o luna în favoarea lui Paulescu ar exclude orice filiație Kleiner-Paulescu). Așadar, mergem mai departe să vedem pretinsa, dar inexistenta, asemănare dintre metoda de extracție folosită în cele două lucrări.
Prima deosebire esențială: în timp ce Paulescu vorbește constant de un „extract pancreatic” (niciodată despre „emulsie pancreatica”), Kleiner subliniază chiar și în titlul lucrării sale că a folosit o „emulsie pancreatica”, la pagină 155 menționând că „în nici o etapă produsul nu a fost filtrat, nici nu au fost folosite alte substanțe precum carbonatul de sodiu sau altele”.

Ceea ce a obținut Paulescu în produsul său a fost rezultatul filtrării spontane printr-o dublă compresă de tarlatan (tifon) a unei tocături de pancreas peste care el adaugă apă distilată sterilă de 10 ori greutatea tocaturii; Kleiner (diferență esențială) adaugă apă numai de patru ori greutatea pancreasului mărunțit, probabil în ideea obținerii unei „emulsii” cât mai concentrate […].
Nu mai insist asupra altor diferențe majore între cele două lucrări, întrucât nu doresc să umilesc mai mult un coleg care, din nu știu ce motive, a făcut brusc un regretabil daltonism. Se știe că un conducător auto cu daltonism poate pune în pericol și propria persoană, și pe cei trei pasageri pe care i-a luat în mășina sa. În dreapta lui, Horia Bozdoghină, pe locul cel mai vulnerabil.

După această lungă introducere, ajung la întrebarea pe care simt că mi-a adresat-o Acad. Eugen Simion mie, ca exponent la diabetologilor: este adevărat ce spune o anume Doina Jela, că „statuia științifică a lui Paulescu ar fi goală pe dinăuntru?”. Nu cunosc care este formația persoanei la care se referă, dar am respirat ușurat când cineva m-a asigurat: cu siguranță, nu este medic. Numai un asemenea personaj ar mai fi lipsit tagmei noastre. În această situație, mă întreb de unde tupeul afișat printr-o asemenea iresponsabilă afirmație? Pentru noi, medicii, această afirmație este atât de jignitoare, încât nu m-aș angaja pe această tema în tărâța în care, dacă intri cu personajele de acest gen, știi ce riscuri îți asumi. Prefer să consider că ea nu există și nu-mi doresc nici un fel de dialog cu persoane care, nu știu din ce motive, fac comentarii în domenii care le sunt completamente străine.

Ceea ce deranjează pe multă lume este faptul că, indubitabil, Paulescu a descoperit insulină. O recunosc, cu unele excepții (firește, din Canada) care întaresc regula, numeroase personalități diabetologice din întreaga lume. Le țin la dispoziția oricărei persoane interesate să le cunoască. Am prezentat în două monografii, una în limba româna, alta în limba engleză, toate dovezile pentru susținerea acestui adevăr. Afirmațiile doamnei menționate mai înainte sunt lipsite și de valoare, dar și de decență. Despre descoperirea insulinei s-au scris și, probabil, se vor mai scrie multe monografii. Motivația ne-o oferă intempestivele intervenții de tipul celei făcute de Peter Manu, care, deși nu neagă în mod expres, în lucrarea respectivă, paternitatea lui Paulescu în descoperirea insulinei, în schimb oferă posibilitatea ca voci care i s-au asociat să afirme deschis această ignobilă negație. 

Obsedat de prioritatea lui Paulescu în descoperirea insulinei, trebuie să recunosc că am lăsat în umbră cel puțin alte douăzeci de priorități științifice și medicale ale lui Paulescu, din cele mai variate domenii. Ele vor trebui să facă obiectul tot atâtor intervenții scrise și îi mulțumesc pe această cale lui Peter Manu că este autorul moral al acestei inițiative […].

Prioritățile mondiale ale lui Paulescu

1. 1897: folosind la animal cateterismul venei suprahepatice (sondă introdusă prin vena jugulară externă și urechiușa dreaptă, până în vena cavă inferioară) demonstrează (contrar opiniilor unor autori ai timpului) că coagularea sângelui obținut din vena suprahepatică se face aproximativ în același timp cu coagularea sângelui obținut din vena porta sau din venele periferice; „Archives de Physiologie”, nr.1, ianuarie 1897, p. 21.

2. 1897: realizarea anastomozei mucoasei, cap-la-cap, a venelor, ureterului și coledocului (împreuna cu Reynier); „Bulletins et Mémoires de la Societé de Chirurgie de Paris".

3. 1897: clasificarea glandelor vasculare în trei categorii distincte: (1) cele de natură epitelială (precum ficatul și pancreasul), care posedă atât o secreție externă (drenând pe canale speciale bila și, respectiv, sucul pancreatic) cât și o secreție internă (vărsată direct în sânge); (2) cele de natură epitelială, care însa nu au canale excretorii și varsă produsul lor secretor direct în sânge (ca, de exemplu, tiroida sau glandele suprarenale); (3) cele de natură conjunctiv-limfatică, care nu au canale excretorii (ca, de exemplu, splina, timusul sau ganglionii limfatici); „Thèse pour le doctorat en medicine”, Paris, 1897.

4. 1898: utilizarea injecției de colagen (gelatină) steril, subcutanat,  ca tratament al anevrismelor în general și al anevrismului aortic în special. În prealabil, în experimente pe câini, demonstrează absorbția colagenului din peritoneu și din țesutul subcutanat, infirmând caracterul său „nedializabil” (publicat împreuna cu Lancereaux); în „Bulletin de l’Académie de Médecine”, 22 iunie 1897.

5. 1898: studii privind funcția tiroidei și tulburările asociate acesteia, precum și efectele tratamentului cu iodotirina (extractul tiroidian BAUMANN) nu numai asupra insuficienței tiroidiene (hipotiroidism), dar și în tulburările metabolice cronice (obezitate, guță sau alte boli degenerative), cu rezultate favorabile; în „Journal de Médecine Interne", 1 ianuarie 1899.

6. 1898: cercetări privind „specificitatea celulară în cancere”, adică dezvoltarea cancerului din celulele țesutului în care acesta apare. Confirmă acest lucru analizând cancerul tiroidian, care produce un exces de hormoni tiroidieni, exprimat prin hipertiroidism. Infirmă astfel teoria „indiferenței celulare” (adică a caracterului nespecific al cancerului), susținută de nume sonore (Cornil sau Ménétrier) punctul său de vedere fiind confirmat ulterior; în „Journal de Médecine Interne”,15 noiembrie 1898.

7. 1904: determinarea pentru prima dată a dozelor toxice minime pentru sărurile metalelor alcaline și alcalino-teroase, constatând, pe baza unor experimente minuțioase și calcule precise, că ele sunt proporționale cu greutatea lor moleculară. „Journal de Physiologie et de Pathologie générale”, Paris 27 iunie 1904 și 11 iunie 1904.

8. 1908: publică la Paris, la editura Vigot, monografia „L’Hypophyse du Cerveaux”, în care descrie tehnica originală a hipofizectomiei transtemporale, pe care ilustrul chirurg american Harvey Cushing (1869-1939) o aprecia drept „cea mai importantă contribuție în domeniu”. Prin această metodă, Paulescu demonstrează pentru prima dată caracterul vital al hipofizei (oprirea în dezvoltare a animalului la vârsta la care se efectua intervenția).

9. 1911-1913: efectuează numeroase experimente privind funcția glicogenică hepatică, demonstrând experimental, pentru prima dată, rolul secreției interne a pancreasului asupra acestei funcții.

10. 1911-1913: demonstrează experimental sursele glicogenului hepatic: maximum după aportul de glucide, încă important după proteine, dar nul sau aproape nul după lipide. Demonstrează distribuția quasi-generalizată și relativ uniformă a glicogenului în ficat. C.R. Soc. Biol. Paris, 1913.

11. 1912-1916: modificarea paradigmei diabetului considerat, înainte de el, o tulburare a metabolismului glucozei, prezentând diabetul ca o tulburare în utilizarea tuturor carburanților biochimici, nu numai a celor glucidici, dar și a celor lipidici și proteici. Este un concept vizionar, care a fost redescoperit numai în ultimii 10 ani; „Traité de Médecine Lancereaux-Paulesco” (vol III), Paris, 1912.

12. 1920: face o descriere magistrală a distribuției țesutului adipos, menționând pentru prima dată semnificația diferită a grăsimii abdominale (mezenterice și epiploice) față de cea subcutanată. Descrie magistral relația obezității cu diabetul în paragraful: „Cel mai ades obezii devin glicozurici, ca și cum cele două tulburări  – obezitatea și diabetul gras – reprezintă două faze ale aceluiași ansamblu pathogenic”; „Traité de Physiologie Médicale” (vol II), 1920.

13. 1920: demonstrarea detaliată a tehnicii sale originale de realizare a pancreatectomiei totale, considerată de el o condiție sine qua non pentru apariția diabetului experimental. Nu am găsit pâna acum o descriere mai precisă a acestei tehnici pâna la acea dată; „Traité de Physiologie Médicale” (vol II), 1920.

14. 1920: determinarea efectului de scădere a glicemiei după administrarea extractului său pancreatic, menționând pentru prima dată hipoglicemia indusă therapeutic; „Traité de Physiologie Médicale” (vol ÎI), 1920.

15. 1920: determinarea, pentru prima dată, a efectului anticatabolic proteic (prin determinarea ureei urinare și sanguine înainte și după administrarea extractului său pancreatic); „Traité de Physiologie Médicale” (vol ÎI), 1920.

16. 1920: determinarea relației doză-răspuns a extractului pancreatic asupra glucozei sanguine (efectul hipoglicemiant a fost pus în evidență de mulți cercetători, începând din 1893, datele lui Paulescu fiind mult mai relevante decât ale celorlalți); „Traité de Physiologie Médicale” (vol ÎI), 1920.

17. 1921: determinarea duratei de acțiune a extractului pancreatic (farmacodinamica lui) după administrarea IV: „efectul începe imediat după injectare, atinge un maxim la 2 h și se epuizează după 12 h”; „Archives Internationales de Physiologie”, 31 august 1931.

18. 1921: determinarea, pentru prima dată, a efectului anticetogenetic al extractului său pancreatic; „Archives Internationales de Physiologie”, 31 august 1931.

19. 1921: determinarea caracterului fiziologic al hormonului antidiabetic pancreatic (numit de el „pancreină”) scăzând glicemia nu numai la animalul diabetic, ci și la animalul normal; „Archives Internationales de Physiologie”, 31 august 1931.

20. 1922: obținerea unui brevet de invenție privind pancreina și procedeul fabricării ei (10 aprilie 1922).

Aceasta este doar lista provizorie a unor priorități mondiale ale lui Paulescu, care poate convinge pe orice om de bună credință că în medicină româneasca, prin problematica vastă la care ele se referă, nu au are egal nici în trecut și nici astăzi. La Congresul de Diabet de la Kobe din 1996, într-o discuție cu regretatul prof. Rolf Luft din Suedia (printre altele și fost membru în Comitetul Nobel), îmi spunea: „Nu fi necăjit (la acea vreme înca se mai vorbea despre decoperirea insulinei de către Banting și Best). Timpul lui Paulescu nu a sosit încă. Sunt convins că el va veni”. Polemică actuală declanșată în jurul lui Paulescu mă face să cred că acea vreme a venit. Nepăsarea și indecizia noastră, față de marea moștenire științifică a lui Paulescu, a luat sfârșit. Cer să se dea Cezarului ce-i al Cezarului, dar să i se lase lui Paulescu, ce-i al lui Paulescu.