Articol apărut în numărul 73 al revistei „CERTITUDINEA”

Am încercat să-mi conving nişte prieteni, revoltaţi de experimentul de domesticire socială  la scară mondială bazat pe „Coronavirus”, că putem scruta, înţelege şi explica sensul global al evenimentelor, pornind  de la observarea macro-fenomenelor înlănţuite/polarizate coerent, mai curînd decît chibiţînd confruntări (fie şi legitime) în jurul unor fapte diverse şi aspecte particulare.

Falimentul civilizaţiei „transmoderniste”

Procedînd holist, sistematic sistemic, asumat „top-down”, în loc de un „bottom-up” ce ratează esenţa, putem combate diversiunea rătăcirii în detalii, a risipirii pe coclaurile precizărilor punctuale, pentru a demonta micro-dezinformări ce funcţionează ca provocări/diversiuni izolate, dar compun o coerentă falsificare. Numai astfel putem para strategia de răsturnare a sarcinii probei: cei ce văd că sîntem victimele unui puseu de geototalitarism lăsîndu-se provocaţi să dovedească tot felul de aserţiuni tehnice (pornind de la informaţii ce sînt la cheremul taberei manipulatoare), în loc să denunţe macro-manifestările vizibile ale dominării tot mai depline ale unui parc uman tot mai obedient - cerînd ei dovezi că nu ar fi adevărat ceea ce oricine poate constata, dacă vrea.

      Dacă, de exemplu, sînt analizate global/comparativ statisticile naţionale despre Coronavirus, se constată imediat, matematic,  că datele pe care se bazează măsurile totalitare ce se propagă impetuos, nu au şi nu pot avea nici o relevanţă.  Indicele cazurilor constatate - raportat la totalul populaţiei - , al numărului de morţi (raportat la cel de îmbolnăviţi sau de vindecaţi), al numărului cazurilor critice (raportat la cel al cazurilor active), variază neverosimil/ nejustificabil între ţări (de peste 100 de ori !) - fiind aparent vorba de acelaşi agent patogen şi de politici/medii relativ similare! Putem deduce deci direct din aceste date, că ele sînt metodic măsluite, că nu reprezintă de fapt nimic, în afară de intimidarea celor fără discernămînt. Asta confirmă ceea ce se observă pe teren: că testele nu reperează corect ce pretind a arăta, că nu sînt aplicate relevant (statistic), că gravitatea bolii, tratamentul şi efectul funest sînt evaluate arbitrar,  după nevoile tenebroase ale uzurpatorilor instituţiilor.

      Nu  e nevoie de speculaţii complicate ca să sesizezi întreaga maşinaţiune care acoperă funcţionarea defectuoasă/criminală a sistemului medical, în corelare cu cel economic, informaţional, social, politic. Falimentul civilizaţiei „transmoderniste” este atît de spectaculos, încît singurii care nu-l percep/recunosc sunt doar cei ce au interes acut să nu-l vadă/admită. Aceştia, care nu cred că se întîmplă ce se întîmplă cu societatea/civilizaţia, ar trebui să ne explice cum văd ei următoarele susţineri/raţionamente, pe care cineva ca mine le consideră evidenţe:

De ce a trebuit distrus Institutul Cantacuzino, înaintea declanşării „epocii de aur” a vaccinării în masă?

      1. Corporaţiile farmaceutice (şi firmele mici sau alţi actori colaterali ai acestei industrii gigantice, al căror rol în Sistem e tot mai nesemnificativ) au interes ca omenirea să fie cît mai bolnavă, tot mai bolnavă - pentru ca ele să nu iasă de pe panta „creşterii” economice ponzistice. Mai exact, ca supravieţuirea omului să ceară tot mai multă medicaţie - situaţia însănătoşirii masive fiind la fel de catastrofală pentru aceşti „întreprinzători” mercantili ca decesul excesiv. Se îndoieşte cineva ce ar însemna, pentru economia pompelor funebre, ca oamenii să nu mai moară deloc, sau chiar numai pe o perioadă de 100 de ani, fixată printr-un moratoriu divin? […].

      În fazele anterioare creării marilor agregate/monopoluri, lăsate azi să ia lumea în gheare, beneficiarul nevoilor era silit să pîndească oportunităţi ivite natural; nu avea posibilitatea/puterea să influenţeze/cultive spectrul nevoilor/chefurilor exploatabile, să determine evoluţia necesităţilor, inclusiv a celor vitale. În clipa în care este echipată cu instrumentarul socio-economico-informaţional adecvat, corporaţia farmaceutică care-şi urmăreşte riguros/viguros interesele, va folosi acest armament strategic întru realizarea obiectivelor sale financiare, singurele ce pot fi prezumate realist [...]. Adepţii „vaccinării” (masive, frecvente, obligatorii, extinse şi scumpe) care trebuie neapărat să cuprindă şi România (ca să nu rămînem în afara jocurilor cancerigene fără graniţe), nu se omoară să explice de ce a trebuit distrus Institutul Cantacuzino, înaintea declanşării epocii de aur a vaccinării în masă. Bişniţul neocolonial e însă evident.  Cine nu vrea să facă pe orbul - vede. Restul - se fac că cred în propagandă, pentru vreun tain de slugă obedientă [...].

      Nu este clar că din fructele acestei gigantice „inginerii” se pot plăti oricîţi politicieni, ziarişti, oameni de ştiinţă - încît să secrete ideologia de rigoare, în medii care sînt încorporate structural uzinei comerciale mondializate? Ştiind „de ce” şi „ce”,  observi motorul cauzalităţii/finalităţii/teleologiei, fiind conştient că, dacă nu poţi lămuri în detaliu şi pe „cum”, e doar pentru că tehnicile de operare sînt camuflate straşnic, fiind ascunse privirilor indiscrete, ceea ce e iarăşi logic. Cît despre „ziariştii” care ar mai scociorî în direcţii neavenite, prezumţia larg confirmată e că sînt şi ei cumpăraţi, fiind cumpărabili. Excepţiile/iluziile întăresc regula.  

Farsa politico-medicală pe baza respectării „normele ştiinţifice”

      2. Să intrăm însă în partea superioară, macro-fenomenologică, a stratului lui „cum”. Astfel, ne stă în faţa privirii (holiste) povestea „domesticirii” plantelor, a trecerii de la culegere, la cultivare, apoi la selecţie, apoi la inginerie genetică. Cine nu ştie că rezultatul final este scăderea autonomiei biologice, ajungerea la dependenţă existenţială absolută, legitimînd un tot mai puternic control? [...]. Numai cine nu vrea, nu află ce se întîmplă, în fermele de animale, acolo unde dozele de vaccinuri cresc continuu, imunitatea naturală a individului nemaiavînd nici o şansă să facă faţă. Este deci limpede că trecerea la o societate injectată tot mai intensiv va duce la scăderea capacităţii individuale de auto-apărare, cît se poate de anti-eugenică (sînt reţinute exemplarele decadente, consumatorii medicali optimi), dar foarte profitabilă pentru cei ce fac bani proporţional cu scăderea imunităţii.

      În fine, nimic nu ar trebui să împiedice bănuiala/prezumţia că vulturii farmaceutici recurg şi la manevre genocidare de îmbolnăvire în masă, fabricînd/răspîndind viruşii clociţi prin laboratoare, a căror combatere intensă… duce la creşterea veniturilor/dividendelor. O analiză a situaţiei patentelor şi o urmărire a problemei „terorismului biologic” ar arăta oricui (care vrea să vadă) că se întîmplă ceea ce e firesc să se întîmple, într-o lume post-mistică, în care barierele morale nu mai funcţionează, iar barierele normative sînt numai pentru cei ce se află sub lege, nu şi deasupra ei. Cecitate greu de crezut, cînd atîţia activişti civici au lansat revelaţii publice consistente despre activitatea laboratoarelor care produc... viruşi. Lupta Puterii cu viruşii, în numele sănătăţii publice, nu implică închiderea acestor fabrici de dăunători, dimpotrivă; şi nu se observă vreo mişcare mondială întru interzicerea unor astfel de activităţi. Nimic mai simplu decît a născoci şi patenta… otrava şi antidotul ei. Astfel încît, vaccinul-miracol poate ieşi şi după cîteva luni de la apariţia pe teren a „pericolului”, cu respectarea „normelor ştiinţifice” de cercetare (altă farsă pentru handicapaţi cultural)… pentru că el e de fapt studiat, de mulţi ani, de cei ce l-au produs, ţinut în sertare şi brevetat înainte de a-l lansa la apă. 

Neosclavii au nevoie de dovezi că nu sînt liberi

      3 .  Toate acestea se fac cu evidentul sprijin al factorului politic aservit, care poate fi prezumat ca lucrînd în slujba intereselor semnalate anterior. Putem chiar observa mai mult: că măsurile luate acum contra „pandemiei” convin şi agendei de întărire a puterii politice mondiale, care încearcă - absolut evident - să profite de contextul creat, ca să scadă semnificativ nivelul libertăţii individuale, instalînd în conştiinţe legitimitatea acestei cedări radicale de libertate/demnitate, în numele „securităţii”. De altfel, e vorba de acelaşi megapol de interese. Cine nu vede ce forţe sînt înzestrate printr-o astfel de „disciplinare” a „populimii” - care trebuie domesticită la timp, înainte ca explozia demografică să ducă la una politico-socială? [...].

      Libertatea individuală e naturală, o au toate animalele. Limitările care pot regula ciocnirea cu ceilalţi agenţi - liberi să te sfîrtece/domine/exploateze - pot determina succesul, dar nu pot schimba esenţa pricipială a libertăţii personale. Negocierea participativă (adică reală) ar trebui să ducă la contractul constituţional. Tiraniile se scutesc de complicaţii, declarînd net primatul forţei, care ţine sclavul în laţul unei situaţii de fapt. Democraţiile însă - care realizează economii masive de aparat represiv pe baza unui placebo social - pretind că există un contract, care e semnat intrinsec şi realizat/rafinat prin „reprezentare”. Desigur, o farsă. Pe ce bază ar semna cineva respectivul contract, făcînd compromisurile impuse de viaţa colectivă? Fără nici o discuţie, ar negocia elementele minimale ale libertăţii sale naturale - pe care Constituţia trebuie deci să le recunoască explicit ca garanţii - încît să se justifice prezumata semnare (implicită) a contractului de către un agent presupus inteligent şi consimţitor. Încălcarea acestor garanţii anulează orice legitimitate a cadrului de drept convenţional (cît despre cel natural, ce să mai vorbim?) şi dă la o parte pojghiţa aparenţelor care ascunde condiţia reală a „cetăţenilor”: aceea de sclavi ce-şi supurează/întreţin lanţurile interioare. Aşa reuşeşte găselniţa din ultima pagină din „1984”. Neosclavii au nevoie de dovezi că nu sînt liberi...  

Atîta timp cît ticăloşii vor fi premiaţi, civilizaţia va plăti preţul lipsei de scrupule

      4. Trecem la problema gestiunii intelectuale a lumii. Cine nu a trăit (inteligent) în epoca comunistă (cacofonie intenţionată) nu are poate experienţă în a decela o fiziologie culturală orwelliană, încît să sesizeze omniprezenţa maşinăriei de cenzură, dezinformare, diversiune, propagandă, aliniere, îndobitocire. Dar cel ce şi-a dezvoltat acuitatea reperării făcăturilor de virusare a minţilor, va percepe în lumina justă faptul că se poate produce un asemenea asalt împotriva autonomiei existenţiale a persoanei, a funcţionării sănătoase a societăţii, fără ca „vectorii de opinie” (ziariştii, intelectualii, universitarii) să reacţioneze cum ar fi normal.

      Reacţia incredibil de palidă poate fi explicată parţial prin perfectarea instrumentelor prin care Ministerul Adevărului cultiva ogorul conştiinţelor captive (controlul asupra presei, disciplinarea mercenarilor academici, menţinerea majoritătii în obtuzitate spirituală etc.). Expresivă este, de exemplu, orbirea publiciştilor (care se vor toleraţi/întreţinuţi de sistem) faţă de teme periculoase. Sau simularea ştiinţei, de către cohorte de sforari academici ce se validează reciproc. Se prezintă lamentabil „intelighenţia” azi, în coteţele aferente, cotcodăcindu-şi banalizele ca să ciugulească grăunţe anoste. 

      Ne putem gîndi şi la efectul catastrofal al pierderii războiului filosofic, al eşuării căutărilor sensului nobil, al negăsirii unei temelii viabile pentru aspiraţiile spre bine, frumos, nobil, drept, fratern.  Nu s-a găsit o redută care să nu cadă o dată cu miturile pe care a fost rezemată. Atîta timp cît ticăloşii vor fi premiaţi, lăsînd cinstiţilor perdanţi doar o fragilă satisfacţie spirituală - ce se evaporă o dată cu ofilirea rădăcinilor ei inefabile - civilizaţia va plăti preţul eficacităţii personale a lipsei de scrupule.  Deci, prăbuşirea intelectuală la care asistăm, trece dincolo de acţiunile de amăgire/manipulare şi devine un semn al decadenţei supreme, pentru o specie care s-a înfundat în complexul urît, deşi unii dintre membrii ei au năzuit la mai mult… decît, probabil, era cazul.

Ioan Roşca 4 sept. 2020

Titlul original: „Dezinformarea acoperă copacii, dar pădurea nu se vede… de obtuzitate”

Intertitlurile aparțin redacției