Articol apărut în numărul 23 al revistei „CERTITUDINEA”.

Savant romîn/francez de talie mondială, DENIS BUICAN s-a născut în București, la 21 decembrie 1934. Este autorul unei noi teorii evoluționiste „Teoria sinergică a evoluției” și al unei noi teorii a cunoașterii - „Biognoseologia”. 

Doctor în genetică (pionier al radiogeneticii din România), istoric și filosof al științelor, a fost naturalizat francez în 1972, consacrându-se unor ample studii în calitate de istoric și de filosof al științelor. Acestea s-au materializat în primul rând într-o teză de doctorat de Stat (1983), intitulată „Istoria geneticii și evoluționismului în Franța”, teză ce reprezintă o premieră absolută în materie de istorie veritabilă a acestei științe, realizată în Franța. A predat, ca profesor, timp de 20 de ani (1983-2003), Istoria Științelor la Universitatea Paris X-Nanterre din Franța.

În 1989, cartea lui Denis Buican intitulată „Revoluția evoluției” a obținut Marele Premiu al Academiei Franceze. În 1997, el a prezidat secția Biologie și științe medicale a celui de-al XX-lea Congres international de Istorie a Științelor (Liège).

Scriitor de limbă română și franceză, Denis Buican a publicat și câteva volume de poezii, toate demonstrând o sensibilitate originală, apropiată de cea a lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și Lucian Blaga.

În domeniul educației, Denis Buican este adeptul meritocrației, bazată pe selecționarea selecționatorilor, respectarea valorii individuale și egalitatea șanselor.

________________________________________________________

Miron MANEGA: Domnule profesor, vă întreb direct: unde vă plasați, în lumea marilor savanți ai lumii, recunoscuți la scară mondială? 

Denis BUICAN: Prin teoria sinergică a evoluției și în biognoseologie - o nouă teorie a cunoașterii, care este o urmare a teoriei sinergice a evoluției, mă găsesc în toate dicționarele lumii. De pildă, în Larousse des noms propres, Robert des noms propres, Dictionnaire Hachette...   

M.M. Ce alți români se mai află în aceste dicționare?

 D.B. Din păcate, dintre savanții români, se află numai Emil Racoviță, întemeietorul biospeologiei, și eu însumi. Sigur, ar fi meritat și alții, mai mulți, dar, încă o dată spun, din nefericire pentru țara românească, nu se găsesc acolo.

 M.M. George Emil Palade nu este?

 D.B. El este, dar ca savant american. Coandă nu este, de pildă! Nici oameni pe  care i-am cunoscut altătdată, la Academie, și care mi-au devenit prieteni, ca profesorul meu și prietenul meu, academicianul Gheorghe Ionescu-Șișești.

 M.M. În ce constă, ca să mă exprim așa, „inventarul” operei dumneavoastră...?

 D.B. În Franța am scris vreo 40 de cărți, publicate și traduse pretutindeni. Poate am adus o valoare în domeniul acesta, pentru că am adus o nouă teorie în evoluție, teoria sinergică, și o nouă teorie a cunoașterii, biognoseologia, dar nu numărul cărților contează. Eu sunt pentru valoare, nu pentru opera la kilogram. Adică, dintre toate tratatele de chimie din toate timpurile, cred că mai valoroasă este o singură pagină: Tabloul lui Mendeleev!

Selecția selecționerilor și vânzătorii de moarte 

M.M. Ce este Teoria Sinergică a Evoluției?

D.B. Ei, bine, Teoria Sinergică a Evoluției pe care am elaborat-o, pornește de la Darwin, dar adaugă darwinismului clasic și selecționismului clasic, o verigă la nivel molecular și urmează cu o selecție multipolară la  toate nivele: la nivelul speciilor, la nivelul  biosferei, la nivelul vieții sociale, istorice,  politice... Eu am fost cel care am întemeiat disciplina asta, care era necesară! Gândiți-vă și dumneavoastră: în istoria contemporană poți să faci istorie fără să vorbești despre istoria științelor? Sau, fără istorie, poți să faci biologie, în care intră nu numai lucruri teoretice, ci și genetica...

De altfel, de la genetică am început cu teoria sinergică a evoluției! Adică, spre deosebire de ceilalți, și de darwinismul clasic, am arătat că există o selecție multipolară la nivel genotipic. Aici l-am contrazis pe celebrul genetician Jacques Monod, laureat al premiului Nobel, care a spus, în cartea sa, „Hazardul și necesitatea” , că nu se poate interveni la nivelul genomului uman, fiindcă e microscopic. Atunci, eu am scris un articol în „Nouvelle Revue Francaise”, în care arătam că, în selecția multipolară, se poate interveni și la nivel molecular. În `73, practica mi-a dat dreptate, fiindcă  începuseră deja manipulările la nivel molecular în laboratoare, iar asta stă la bază, teoriei siner...  

M.M. Stați, stați, cum ați spus? Se pot face manipulări la nivel...

D.B. ... microscopic. La nivel molecular. Aceste manipulări stau la baza biotehnologiilor. Deci, înseamnă că teoria sinergică a evoluției a  devansat, contrar teoriei lui Monod, descoperirile și au dat un cadru teoretic acestor descoperiri care au dus la manipularea genetică.

M.M. Ceea ce spuneți dumneavoastră acum s-a recunoscut la nivel științific mondial?

D.B. Bineînțeles! De vreme ce Teoria Sinergică a Evoluției a intrat în Larousse și în dicționarele universale... Ca și Biognoseologia, care a intrat și ea în dicționarele universale...

 M.M. Pot înțelege aplicarea unei asemenea teorii la nivelul speciilor și chiar la nivelul  biosferei. Dar, la nivelul vieții sociale, istorice și  politice, unde intervin multe variabile necuantificabile - factorul psihologic, reacția de respingere, la nivel individual și comunitar, cu toate derivatele lor etc., etc. - , nu văd ce rețetă ar putea fi aplicată... 

D.B. Dacă este vorba de viața socială și politică, trebuie aplicată peste tot o selecție adevărată a valorilor. Dar trebuie început cu selecția selecționerilor, fără de care nu se poate ajunge decât, cum spunea Cioran,  „vers l'élan le pire” - la elanul către cel mai rău! Or, în cazul acesta, ar trebui să fie luat de pretutindeni - cum spunea și Mihai Eminescu - ce este mai bun și nu ce este mai rău. Și nu trebuie luate „tale quale” exemplele din nicio țară. Nici din Occident, nici din Orient. Trebuie ales din toate țările ce este adecvat locului de baștină în care ne aflăm... 

M.M. ... Adică ceea ce poate asimila caracterul unei națiuni... Dar, domnule profesor, cine face selecția selecționerilor? 

D.B. Păi, aicea este problema, fiindcă selecția politică ar trebui să fie făcută în primul rând de partidele politice. Care, de fapt, nu-și fac nicăieri datoria. Dacă și-ar face datoria, ar trebui să prezinte sufragiului universal o preselecție valabilă. Singurul vot cu adevărat rațional a fost, din câte știu, în istoria României, cel din 1859, când  tinerii mari boieri au votat, pur și simplu, împotriva intereselor lor. Căci interesul lor individual era să existe două guverne, unul în Moldova, altul în Muntenia, căci asta însemna mai multe gheșefturi. Ei, bine, ei au votat atunci pentru interesul național... Astăzi nu mai există nicăieri o adevărată democrație, nici la noi, nici în altă parte, fiindcă nicăieri nu este o adevărată separare și un adevărat control de puteri.

 M.M. Nu mai există democrație... Dar ce există?

Sunt demagogii polițist-oligarhice și plutocratice pretutindeni, dar nu adevărate democrații. Să luăm câteva exemple din geopolitică. Știți foarte bine cum criminalul de război Bush și neoconservatorii au atacat Irakul, pe baza unor minciuni, cum că Sadam Hussein are arme de distrugere în masă, minciuni ale serviciilor speciale americane folosite de Bush și de camarila sa. Sau cum, în Franța, criminalul de război Sarkozy, împreună cu Bernard - Henri Levy, Cameron și Obama a atacat Libia... Bineînțeles că Muammar Gaddafi și Saddam Hussein erau dictatori odioși, dar când dictatorii sunt înlocuiți prin războaie civile, care sunt și mai odioase decât dictatorii, și care durează și mai mult, ajungi la ce s-a ajuns. De ce s-a ajuns la această situație geopolitică negativă, pe care o vedem oglindită și în politica lui Trump?... Care, de pildă, vrea să anuleze acordul internațional nuclear cu Iranul, vrea să penalizeze Europa prin suprataxarea importurilor de aluminiu și oțel, putând ajunge, astfel, la un  război economic dăunător pentru toți etc. etc...  De ce se întâmplă astfel? Cine câștigă din războaiele acestea și din toate crimele?

M.M. Cine, domnule profesor?    

D.B. Vânzătorii de moarte, complexul militaro-industrial care-i plătește pe corupții de la vârful puterii multor țări. Cine a pierdut? Noi, cu toții, nu doar cei care au fost omorâți cu zecile și cu sutele de mii în războaiele civile! Noi, cetățenii de pretutindeni, care, prin impozitele noastre, plătim avioanele și armele care fac dezastre pretutindeni...

Tânărul Iulian Vlad din Vișeu de Sus (unul dintre cei mai străluciți liceeni din Cluj) și tatăl său, Cristian Vlad, veniți special la București pentru a-l cunoaște pe marele savant Denis Buican

Denis Buican oferindu-i un autograf lui Iulian Vlad

Perioada Ceaușescu n-a fost bună, dar a fost cea mai bună perioadă a comunismului din România

M.M. Cum se împacă cele ce mi-ați spus cu ideea de democrație, într-o lume care se declară democratică?

D.B. Marea problemă este dacă o adevărată democrație a existat vreodată și dacă este cu adevărat posibilă. Căci, chiar și în Atena Eladei, așa-zisa democrație a durat doar vreo 20-30 de ani, cât a domnit Pericles, care era un mare aristocrat, restul a fost demagogia care l-a condamnat pe Socrate, care a făcut războaiele civile din interiorul Greciei. Iar astăzi - ați văzut ultimele alegeri, și din SUA, și din alte țări - au ajuns la putere oameni necalificați care pot să ducă omenirea, cum spunea altădată o anecdotă din România, „un pas înainte către prăpastie”.

M.M. Asta era în timpul lui Nicolae Ceaușescu...

D.B. Nu numai... Aici aș vrea să fac unele precizări. Perioada cea mai proastă a comunismului din România n-a fost, cum se spune în occident, ba, și de către unii istrionografi români...

M.M. Istrionografi?...  

D.B. Spun istrionografi, pentru că asta e percepția mea despre așa-zișii istorici. Termenul, care îmi aparține, vine de la istrion-saltimbanc din antichitate... Așadar, unii istrionografi - și din Occident, și din Franța, și din România - vorbesc despre perioada Ceaușescu, ca fiind cea mai rea din istoria comunismului în România. Nu-i adevărat! Perioada cea mai proastă a fost prima perioadă, când Stalin a impus, prin baionetele armatei roșii, dictaturile comuniste până la Berlin. Dictaturile comuniste din așa-zisele „democrații populare” nu izvorăsc din popoare, izvorăsc din teroarea armatei roșii!  

Nu se vorbește nimic despre această primă perioadă, în care s-au omorât sute de mii de oameni, dacă nu un milion, în România. Nu se vorbește despre această perioadă destul nici în România, nici în occident, fiindcă, în această perioadă, a existat complicitatea „vodka-cola” ruso-americană, între Roosvelt, Stalin și epigonii lor. De aceea se vorbește numai de perioada Ceaușescu... Sigur că a fost și pe timpul lui o perioadă care începuse să devină negativă, mai ales după `71, când s-a strâns șurubu`, însă prima perioadă - perioada Pauker - Vasile Luca - Teohari Georgescu - Drăghici - Gheorghiu Dej, adică din `47 până în `63, când erau și consilierii sovietici, și armata sovietică în România - a fost perioada cea mai criminală a dictaturii piramidale de tip comunist! 

Cât privește prima perioadă Ceaușescu, ea n-a fost bună, dar a fost cea mai bună perioadă a comunismului din România. Mai exact, perioada `65-`71, adică până atunci când Ceaușescu s-a întors din Coreea cu „revoluția culturală”.

Constantin Brâncoveanu, modelul lui Ceaușescu

M.M. Explicația acestei focalizări a demonizării comunismului strict pe perioada ceaușistă se poate completa, dacă-mi permiteți, și cu următorul aspect: cei care ne conduc acum sunt urmașii celor care ne-au condus în perioada asta stalinistă. Și pentru că, după 1989, era firesc să se conteste comunismul și să se facă un „proces al comunismului”, ei s-au conformat acestei necesități reale, dar au focalizat răul comunist numai pe perioada Ceaușescu, ca să uităm de „înaintașii” lor...

D.B. Anii 1963 și 1964 au fost anii cei mai răi, căci se încheia colectivizarea forțată a agriculturii, după declarația de relativă independență față de „Pactul de la Varșovia” și, mă rog, față de tendințele de a face din România o țară și mai înapoiată, agrară, subordonată URSS-ului. După `64 a început o perioadă mai bună, care a culminat cu discursul lui Ceaușescu din `68, în care s-a împotrivit URSS-ului, care invadase Cehoslovacia.      

M.M. Ceaușescu a dat dovadă, atunci, de patriotism, sau a simțit oportunitatea momentului?

D.B. Nu este vorba aici de patriotism, sau nepatriotism, este vorba de psihologia dictatorului.  Căci Ceaușescu era un dictator. Iar el voia să fie singurul dictator în țara lui, nu să fie „umbra lui Allah”, sau a sultanului, ca în timpul fanarioților în fostele țări românești, adică nu voia să fie umbra dictatorului de la Kremlin. Deci interesul lui personal era ca România să fie cât mai independentă și să joace și el, un pic, politica Brâncoveanului, de echilibru între marile puteri, între Rusia-China și Occident!

M.M. Sunteți primul om care-l aud făcând această afirmație, că Ceaușescu l-a avut ca model pe Brâncoveanu...

D.B. Nu numai că l-a avut ca model, dar asta i-am transmis-o și eu, prin prietenul lui și șeful meu de la vremea aceea, academicianul Nicolae Giosan, care era Directorul General de la Institutul de Cercetări de Cereale și Plante Tehnice de la Fundulea, care, înainte de a merge la o întâlnire cu „tovarășul”, m-a întrebat:  „Ce să-i spun tovarășului Ceaușescu?” I-am spus să-i spună că România, fiind o țară mică, trebuie să facă o politică triangulară. Adică, o politică între China-Rusia și Occident. Ceaușescu a și făcut această politică, dar până în anii `71-`72, când s-a dus în China și Coreea, de unde s-a întors cu „mini-revoluția culturală” și a schimbat macazul!  

M.M. De ce credeți că a făcut asta?

D.B. Din pricina occidentului. Atunci când a fost criza din Cehoslovacia, când a protestat - știți, în balcon, împotriva invaziei rusești, acoperită de așa-zisul Pact de la Varșovia - a văzut, de pildă, că SUA și Occidentul doar pălăvrăgesc, ca să spun așa, dar nu ajută militar absolut deloc. Atunci și-a dat seama că nici el nu se poate baza pe cârja militară a Occidentului. 

Când s-a întâmplat „revoluția culturală”, eu eram deja plecat în occident,  nu mai eram în România din `69, dar cred că, cel puțin parțial, asta ar fi explicația faptului că Ceaușescu, după întoarcerea din China, și-a schimbat orientarea către occident și a început să oscileze între China și Rusia.

Hitler și Stalin. Genocidul de rasă și genocidul de clasă

M.M. De chinezi se temeau chiar și rușii!

D.B. ... și pe umă, chinezii erau și mai departe decât sovieticii, deci își putea asigura un minimum de independență văzând că nu poate conta militar pe sprijinul Statelor Unite sau Occidetului.

M.M. China era însă, oricum, mai aproape decât sunt acum SUA, față de care ne raportăm mult prea obedient! Greșesc?... Mă gândesc aici la decizia de a susține mutarea capitalei Israelului la Ierusalim...

D.B. Cred că guvernul de la București, adică din țara fostă românească, ar trebui să aibă o politică mai demnă... Nu pot fi bănuit de simpatie pentru iredentistul Orbán cu care strămoșii mei din Transilvania...

M.M. Aveți strămoși în Transilvania?

D.B. Da. După familia tatii, Peligrad, și după mama tatii, născută Borcea, aparțin uneia dintre cele mai vechi familii din Transilvania. Nicolae Iorga a probat că, prin familia Borcea, eram înrudiți cu Basarabii, Radu Sin de  Borcea fiind boier în divanul dintâi al lui Mircea I Basarab... Deci, nu pot fi acuzat de simpatie pentru iredentistul Orbán, dar, cu toate acestea, guvernele de la Budapesta și Varșovia au o politică mai demnă, care ar putea, poate, să inspire și Bucureștiul! 

M.M. Ar fi asta o măsură înțeleaptă sau...?

D.B. Eu nu sunt om politic, ca să fac aprecieri de genul ăsta. Însă, în principiu, România, ca și toate celelalte țări, ar trebui să aibă în vedere legalitatea internațională așa cum o acceptă ONU. Deci, nu e necesară niciun fel de grabă și niciun fel de slugărnicie inutilă. 

M.M. Să mai zăbovim un pic pe subiectul „dictatură”. Cum facem evaluările și delimitările istorice necesare între dictatori? De exemplu: Napoleon, Hitler și Stalin sunt dictatori de același rang? 

D.B. Este evident că toți trei au fost dictatori. Napoleon, totuși, era un dictator tradițional, în timp ce Hitler și Stalin sunt criminali de război, genocidari! Adică, Stalin era un criminal pentru genocidul de clasă - expresie pe care, de altfel, eu am introdus-o pentru prima dată, în cartea mea „Dracula et ses avatars”, publicată la Paris (și preluată de Stephane Courtois în „Cartea neagră a comunismului”, fără să spună, însă, din păcate, de unde a preluat-o!), iar Hitler este un genocidar pentru genocidul de rasă. Hitler a omorât, precum știți, nu știu câte milioane de evrei, dar și din alte popoare, în război. După el n-a rămas nimic, decât crimele! După Napoleon a rămas, totuși, Codul lui Napoleon și o anumită civilizație. Pe de altă parte, nu trebuie să facem greșeala  unei judecăți la diapazonul orei actuale, cum fac unii istorici. Adică omul, fie că e un dictator, fie că e un rege, fie că este un poet, trebuie privit în vremea lui. Nu trebuie pus în alte chenare ale vremii, care nu i se potrivesc. Or, din punctul acesta de vedere, este clar că Napoleon, în vremea lui, a fost, într-un fel, un dictator și un tiran, dar nu a ajuns cu tirania și cu opresiunea unde ajunsese Hitler, genocidarul de rasă, sau Lenin, Stalin, Troțki genocidarii de clasă! Ca să nu mai vorbesc de Mao Tze Dun, de Polpot și de alții. Toți aceștia sunt dictatori genocidari.

M.M. Între Hitler și Stalin care a avut cea mai mare anvergură... genocidară?

D.B. Bineînțeles că, statistic, Stalin este unul din cei mai mari criminali din istorie. Dar să nu uităm faptul că a avut mai mult timp. Hitler a avut timp, pentru crimele lui, 12 ani, Stalin a avut 30. Statistic, nu se compară. Din punct de vedere moral trebuie puși însă, amandoi, pe același plan: Hitler pentru genocidul de rasă, Stalin pentru genocidul de clasă!

Două cetățenii, două pașapoarte, două nume diferite

M.M. De care dintre cele două țări vă simțiți mai atașat: de România sau de Franța?

D.B. Eu nu sunt un reprezentant nici al României, nici al Franței fiindcă, într-un fel, mă desolidarizez de orice stat. Asta nu înseamnă că mă desolidarizez de poporul român, sau de poporul francez, sau de oricare alte popoare! Dar eu nu confund poporul cu statul! Mă consider cu statul în raporturi contractuale. Adică, aplic contractul social al lui Rousseau la titlu individual.  

M.M. Puteți nuanța această... „aplicație”?...

D.B. Dacă eu sunt plătit ca profesor de universitate, sau dacă dumneavoastră sunteți plătit ca jurnalist, ar trebui pus fiecare pe curba lui Gauss. În sensul că, dacă faci ca toată lumea, come tout le monde, cum spun francezii, atunci ești bine evaluat și plătit ca toata lumea și la categoria ta. Daca faci mai puțin decât media, însemnă că parazitezi statul sau întreprinderea care te plătește. Dar dacă faci mai mult decât media, statul îți este redevabil pentru ceea ce ai dat în plus. Or, eu cred că am dat, cum este și vădit, în toate dicționarele lumii și în faptul că sunt tradus din  Brazilia până în China, și până în Liban, și în Grecia, Turcia, Spania, Portugalia, ba chiar și în România, din punctul ăsta de vedere, cred, eu nu sunt redevabil nici statului francez, nici statului român,  nici Europei. Dimpotrivă, toatele statele astea mi-ar fi datoare pentru opera ce implicit - și explicit - le-am dat-o...

M.M. Ce părere aveți despre patriotism? Este o valoare sau o dimensiune la care trebuie să ne raportăm? 

D.B. Patriotism... Eu am spus unora dintre francezi care, de pildă, m-au întrebat, atunci când m-am exprimat foarte critic la adresa României și Franței: „Dar, cum, nu iubiți România, nu iubiți Franța?” Și eu am întrebat: „Care e criteriul?  Dacă ziceți că dumneavoastră iubiți România și Franța, n-aveți decât să le dați o operă mai mare decât a mea”. Unii au spus: „Dar noi  nu suntem genii”. „Păi, atunci, de ce nu aveți decența să tăceți?”... Deci, ca să revin la diferența dintre stat și popor, din punctul ăsta de vedere eu mă desolidarizez de orice stat,  nu de popoarele statelor respective! Asta am arătat-o de mai multe ori, iar faptul că acum mă găsesc în România arată că nu m-am desolidarizat niciodată de poporul meu de baștină.  

M.M. Aveți două cetățenii...

D.B. Păi de asta am două cetățenii, pentru că nu m-am desolidarizat nici de poporul român, nici de poporul francez, care m-a adoptat... Pe pașaportul român sunt Dumitru Buican Peligrad, pe pașaportul francez Denis Buican...

M.M. De ce?

D.B. Fiindcă am refuzat, în Franța, să fiu refugiat politic. Dacă eram refugiat politic, mi s-ar fi retras cetățenia română. Însă eu am refuzat să fiu refugiat politic și asta am spus-o și ambasadorului român de la Paris, când mi-a pus pe pașaportul franțuzesc viza, ca să pot veni la Congresul internațional de istoria științelor de la București, în `81... Mi-a spus așa ambasadorul: „Domnule profesor, dumneavoastră sunteți în ilegalitate față de România, fiindcă pașaportul român este expirat”... Era expirat demult, din 73... „Eu vă propun așa: ori renunțați la cetățenia română și atunci eu vă dau viza pe pașaportul franțuzesc, ori, dacă nu, cereți un nou pașaport în România și atunci dvs. ajungeți la București cu pașaport românesc”. Eu i-am spus: „Domnule ambasador, nu fac nici una, nici  alta! Fiindcă, dacă am fost naturalizat francez în `72, cu titlu excepțional, acuma sunt cetățean francez. Deci, dați-mi viza pe pașaportul franțuzesc pe care vi-l prezint, pentru că în Franța eu sunt francez! Cât despre pașaportul românesc, nu vreau să-mi dați viza pe acest pașaport, pentru că eu nu am plecat ilegal din țară. Eu m-am desolidarizat doar de dictatura comunistă, nu și de poporul român, de aceea nu vreau să renunț la cetățenia română”. Așa se face că am rămas cu cele două nume: pe pașaportul românesc Dumitru Buican-Peligrad și pe pașaportul francez Denis Buican!

M.M. Insistați foarte mult pe expresia „desolidarizarea de stat”, oricare ar fi el... 

D.B. Pentru că nu vreau să fiu considerat solidar cu turpitudinile politice, nici cele din Franța, nici din România, nici din Anglia, nici din Statele Unite, nici din Rusia, nici din China,  nici dintr-un alt stat. În schimb - repet - nu mă desolidarizez și nu mă voi desolidariza niciodata, nici de poporul român, nici de poporul francez, nici de vreun popor european!
 

Savantul și poetul

M.M. Rămăseserăm la impostorii care conduc politica sau, cum îi numea Eminescu, „acești netrebnici care ne conduc”.

D.B. Trăim într-o ierarhie inversată de valori care, din păcate, se găsește nu numai în România ci și în Franța, în occident, în America, în Rusia, în China, pretutindeni! 

Această impostură generalizată este din cauza neselecționării oamenilor. În teoria sinergică pe care am elaborat-o, am vorbit tocmai despre selecția selecționatorilor. Când aceasta nu e bine făcută, se ajunge la situații anormale, nu numai în România, ci și pretutindeni. Uitați-vă și la SUA, și la Anglia, și la Franța, și la Germania, și la Rusia, și la China, și la alte țări. Răul de pretutindeni nu scuză răul de aici, sau viceversa, însă trebuie să se facă o selecție a selecționatorilor!  

M.M. Cum domnule profesor, cum?

D.B. Nu pot să vă dau un răspuns satisfăcător. Pot, în schimb, să vă exemplific cum NU se face o adevărată selecție a selecționatorilor, nici în politică, nici în academii, nici în universități. Am scris, de altfel, și o carte  în Franța, publicată în 2004 mi se pare, „L`université: vache folle et sacrée de la republique”, carte în care am arătat că, în universități, de cele mai multe ori, se întâmplă o selecție negativă. De pildă, cazul meu personal: probabil că n-aș fi ajuns niciodată profesor universitar în Franța, dacă doar îi depășeam pe ceilalți. Trebuia să am și titlurile cu care să-i depășesc! Eu, în Franța, sunt doctor de stat în științe naturale, care este cel mai înalt titlu din lume în domeniul ăsta. Dar sunt și doctor de stat în litere și științe umane la Sorbona. În Franța, ca să fii profesor universitar, un singur titlu ar fi ajuns. Eu a trebuit să am două titluri, mai mult decât colegii francezi, ca să nu mai vorbesc de români, ca să fiu profesor la universitatea din Paris.  

Din nenorocire, atunci când am ieșitt la pensie, în locul meu, în loc să fie ales cel mai bun discipol, profesorul Cedric Grimoult, au ales pe unul dintre cei mai proști. De ce? Pentru că așa se întâmplă și în Academie, și în Universități, pretutindeni... Au ales pe unul mai puțin bun decât mediocritatea care alege, ca să nu-i pună în umbră pe cei care l-au ales. Astfel, au distrus singurul post de istorie a științelor biologice din toată ordinea de istorie din Franța! Au preferat să saboteze istoria științelor, istoria contemporană franceză, ca să nu aibă un alt profesor care pune în umbră mediocritatea de acolo! 

M.M. Sunteți savant și poet. Cum se împacă aceste două dimensiuni ale personalității dumneavoastră și cum v-ați caracteriza în acest sens?

D.B. Precum știți, am publicat în Franța două-trei volume de versuri iar în România și mai multe care, probabil, zac uitate pe undeva. Ceea ce cred eu că mă caracterizează profund, e faptul că am unit luciditatea omului de știință cu sensibilitatea poetului. Am să închei cu un vers care mă definește din punct de vedere ontologic:

„Blestemul mi-e-n gol să vă caut

  Frântură de soare

 Spărtură de flaut.”