Articol apărut în numărul 38 al revistei CERTITUDINEA 

  Am primit spre publicare, de la generalul Marian Ureche, un studiu amplu, absolut șocant, privind scopul și detaliile vizitei Suveranului Pontif în România. Fiind exceciv de amplu, nu l-am putut publica integral, căci ar fi dezechilibrat structura revistei. Poate fi citit însă în varianta online a publicației.

Dar de ce șocant? Pentru că, deși subliniază importanța crucială a acestei vizite pentru destinul României, o face exact în sensul invers al îngrijorărilor noastre profunde și legitime, îngrijorări pe care eu însumi le-am expus. Adică Papa - susține Marian Ureche - nu va face, nici voluntar, nici involuntar, jocul guvernului de la Budapesta, nici pe cel al „manipulatorului-șef” Vladimir Putin.

Dimpotrivă, va deturna toate scenariile urzite în cancelariile de la Budapesta și Moscova! Papa Francisc - rezultă din analiza lui Marian Ureche - este, pur și simplu, purtătorul de ștafetă al demersurilor Papei Ioan Paul al II-lea privind România.

Am îndoieli mari în privința realismului acestei abordări. Dar ar fi incorect să nu expun un punct de vedere care contrazice percepția generală privind dedesubturile acestei vizite, percepție care poate fi, la rându-i, rezultatul unei manipulări atent dirijate. Mai ales că „scenariul” lui Marian Ureche ar constitui deturnarea, favorabilă pentru România, a blestematului proiect „Trianon 100” de dizlocare a Transilvaniei din corpul țării.

Și mai este ceva care mă determină să creditez, într-o oarecare măsură, ipoteza dătătoare de speranță a autorului acestui text: generalul Marian Ureche, fost șef al SIPA (Serviciul de Informații al Justiției), are acces la mult mai multe informații în domeniu, decât poate avea un ziarist obișnuit. Cartea sa, recent apărută (și deja vândută), „Serviciul de Informații al Justiției dezvăluit din interior - Corupția la nivel înalt: masa de manevră a Rusiei și Ungariei”, al cărei redactor am fost, o confirmă cu vârf și îndesat... Dar, vorba lui G.B. Shaw, „vom muri și vom vedea”. (Miron Manega)

___________________________

            Nu multe din momentele, trăirile din acest popor au fost plăcute. Neîndoielnic însă pentru această nație, unul dintre acestea l-a constituit vizita Papei Ioan Paul al II lea în luma mai a anului 1999 reprezentând prima vizită a unui Papă în lumea ortodoxă. Înaltul prelat nu venea aici într-o vizită obișnuită, ci pentru a vedea o calitate. Mai exact o evoluție post-comunistă și spiritul unui popor ortodox. Rețin atenția, în mod special, mesajul său în care a subliniat, în mod special, existența în spațiul românesc a unui spirit de toleranță deosebit și referințe de moralitate ale acestei nații, repere care, neîndoielnic își au rădăcini adânci în credința în Dumnezeu, chiar dacă El este unul ortodox. Papa Ioan Paul al II lea a remarcat în acest loc frumusețea de excepție a acestor plaiuri ca și aceea a tradițiilor și sufletului românesc.

,,Sămânța Evangheliei”

            Că lucrurile stau exact așa o demonstrează și fapta cu care  prințul Charles al Marii Britanii propagă această imagine  în spațiul european și nu numai, subliniind faptul că aceasta este cotă parte a patrimoniului umanității, un bun universal.

            Aceste aprecieri confirmă o realitate. Aceea că conservarea acestor frumuseți nu se poate explica decât prin totalul respect față de valori, față de semeni și înaintași și în primul rând față de Dumnezeu, lucru întipărit profund în moralitatea și tradițiile românești.

            Legătura cu mediul, cu glia și-au găsit expresia și în spiritul de sacrificiu dovedit de acest popor de-a lungul secolelor, întotdeauna când țara și creștinătatea s-au aflat în primejdie.

            Nu întâmplător chiar în prima zi când a sosit aici (7 mai 1999) Papa a sărutat pământul românesc subliniind această realitate istorică, și faptul că acest lucru conservarea valorilor materiale și spirituale a frumuseții de excepție a mediului ca și a sufletului românesc se datorează relațiilor românilor cu Sfântul Scaun, și că aceste legături ,,au avut o covârșitoare importanță pentru istoria creștinismului în lume”. 

            ,,Sămânța Evangheliei – sublinia Sanctitatea Sa în acest sens, ce a căzut în acest teren fertil, a produs, pe parcursul a două milenii, roade abundente de sfințenie și de martiriu. Mă gândesc la Sfântul Ioan Casian ( n.n. Sfântul părinte al bisericii creștine, atât ortodoxă cât și catolică) și la Dionisie Exiguul (n.n. născut în Dobrogea de astăzi), care au contribuit la transmiterea comorilor spirituale, teologice și canonice ale Orientului grec și Occidentului latin, apoi la Ștefan cel Mare și Sfânt, un adevărat atlet al credinței creștine, cum l-a numit Papa Sixt al IV lea”…  

            Nu întâmplător, în mai 1477, domnitorul se adresa Senatului Veneției și a solicitat ajutor arătând că Moldova este ,,Zidul de apărare al Ungariei și Poloniei catolice și straja acestor țări. Această solicitare adresată Senatului Venețian se întemeia pe faptul că Mihai Corvin era preocupat să încheie pace cu turcii care voiau, deja, spațiul Europei Centrale.

            Remarcând vitejia și spiritul de sacrificiu al domnitorului în apărarea țării și a credinței creștine, cronicarul polon Jan Dlugosz aprecia că Ștefan ,,este cel mai vrednic, să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii și funcția de commandant al armatelor contra turcilor” (,,Historia Poloniae”, Lipsca, 1712, Tom II, Cal. 343).

            Spiritul de sacrificiu întemeiat pe glie și credință au manifestat în aceeași măsură și alți mari domnitori români.

            În mai 1934, Mircea cel Mare învingea oastea lui Baiazid la Rovine. Era etapa în care expansiunea otomană ajunsese la Dunăre, iar sudul acesteia era transformat în pașalâc. Domnitorul nu a fost învins și n-a plătit nici tribut. Rolul deosebit jucat de el în istoria Europei este confirmat prin aceea că Renașterea acesteia a fost posibilă (Acad. Dan Zamfirescu, ,,Mircea cel Mare. Domnul ortodoxiei biruitoare”, București, 2019).

            Ceva mai târziu, românul Iancu de Hunedoara va fi primul creștin biruitor în lupta cu Mohamed al II-lea (1451 – 1481), unul dintre cei mai puternici sultani ai Turciei, cuceritor al Constantinopolului (1453).

Clopotele Vaticanului

            Actele sale de vitejie l-au consacrat ca fiind unul dintre cei mai iscusiți oameni de arme ai epocii și apărători ai lumii creștine. Cea mai importantă dintre ele este cea câștigată la Belgrad (iulie 1456), la porțile căruia bătea însuși sultanul Mohamed al II- lea Cuceritorul. Rolul său în apărarea Belgradului, veritabilul zid de apărare al Europei Centrale, a fost determinant, victoria repurtată de el fiind cea mai mare rertată de creștini în lupta cu otomanii.

            Nu întâmplător Papa Calixt al III lea (1455 – 1458) a considerat această victorie ca fiind cel mai fericit moment al vieții sale, iar prin bula emisă de el, la 6 august 1456, a dispus ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase zilnic la ora 12.00, obicei ce se păstrează și în ziua de astăzi.

              Aceeași putere sufletească și determinare, având ca piatră fundamentală apărarea gliei, l-a ajutat și pe Mihai Viteazul (1593-1601) să accepte lupta pentru ca țara sa să nu devină pașalîc, așa cum devenise anterior o bună parte din Ungaria și sudul Dunării.

              Luptele purtate de-a lungul Dunării, în special cea de la Giurgiu iar ulterior de la Călugăreni, atestă geniul militar al domnitorului în luptele cu turcii, care se aflau la apogeu, și dragostea sa față de țară și de creștinătate. El însuși afirmă că înțelege să lupte în numele crucii.

               Iată și percepția unui contemporan al său, ambasadorul Angliei la Constantinopol, Eduard Barton: ,,Este un lucru de mare laudă și de nemaipomenită faimă la ceea ce atâția importanți regi și principi n-au putut să infăptuiască vreodată, un Mihai, cel mai din urmă și mai sărac dintre domnitori, să izbândească a o  face, zdrobind oștirea sultanului”(A. D. Xenopol, ,,Istoria românilor din Dacia Traiană”, Vol.III, ed.  IV-a, Buc. 1988, p.172). 

               Să observăm, deci, că sacrificiul și credința sunt calități ce țin de matricea acestui popor. Nu întâmplător sanctitatea sa, Papa Ioan Paul al II-lea, cu prilejul sosirii sale aici, s-a referit și la alți numeroși martiri ai românilor, anunțându-l între aceștia și pe Constantin Brâncoveanu (1688-1714) care, după cum se știe, ,,osândit la moarte la Constantinopol, și pe cînd avea sabia deasupra capului a refuzat să-și nege credința și să treacă la Islam. Mai mult, același lucru l-a cerut și celor patru fii ai săi. Ce sacrificiu mai mare poate fi făcut în numele crediței decât acesta?”

              Trebuie să înțelegem că această calificare, de către Papă, a României, drept ,,Grădina Maicii Domnului”, nu se referă doar la frumusețea de excepție a peisajului său, ci și la alte elemente subsumate acestuia: reperele de moralitate, de înțelegere  și respect, de sprijinire a semenilor aflați în restriște etc.

               Prin acest calificativ, Sanctitatea Sa dezvăluie cheia sufletului românesc: Morala și Tradiția, buna sa credință în Dumnezeu și în Biserică și în principiile sale morale: să respecți părințtii și aproapele, să nu minți, să nu furi, să nu ucizi, să nu poftești la casa altuia etc.

               Toleranța religioasă a românilor

Această frumusețe sufletească au dovedit-o românii de-a lungul istoriei, în conservarea tradițiilor, înțelegerii semenilor, și a spiritului tolerant față de străini. Străinii, mulți și respinși de alte nații, și-au găsit loc în spațiul românesc. Credința lor, diferită de a noastră, n-a contat. De pildă, un act de mare înțelegere și de toleranță a fost demonstrat încă de pe la 1400 de către Alexandru cel Bun (1400 – 1432) generând simpatia și recunoștiința străinilor.

            Astfel, pentru catolici, a încuviințat, în anul 1413, întemeierea unei episcopii la Baia, iar pentru dominicanul polonez Ioan de Ryza a clădit o impunătoare biserică din piatră.

            Pentru armeni, emitea un hrisov prin care recunoștea ca episcop al lor pe Ioan recomandat de fostul patriarh al Constantinopolului, Antonie.

            ,,Cât despre husiți, persecutați în Ungaria și Polonia de către ierarhii catolici, el le-a îngăduit așezarea în Moldova. Ba, mai mult, a dat și o poruncă în scris șu nu fie tulburați de nimeni în exercitarea cultului lor”. (C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, ,,Istoria românilor”, Vol II, Buc., 1276, p.108).

            Evreii au fost prezenți în acest spațiu încă din Antichitate, în secolul al II-lea când, upă ce Ierusalimul a fost incendiat de către nomazi, mulți dintre ei s-au stabilit în Dacia. Aceeași toleranță a fost manifestată de români și în Evul Mediu când, din cauza persecuțiilor suportate în Ucraina, un val de evrei se stabilescu în țările române.

            La granița dintre secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, urmare a persecuțiilor din Galileea, un alt val de evrei se stabilesc în același spațiu.

            În primele decenii ale secolului al XX-lea, din cauza foametei și persecuțiilor comuniste, peste 30.000 de evrei din Ucraina și Rusia se refugiază în România și în special în Basarabia.

            Fenomenului de înțelegere, toleranță și sprijin, i se alătură și atitudinea românilor față de Holocaust. De sesizat, în acest sens, faptul că, imediat după 1989, o veritabilă campanie antiromânească se dezlănțuie. România este denigrată și pusă la stâlpul infamiei, acreditându-se ideea că românii sunt capabili de cele mai grave atrocități. S-a vehiculat în acest sens ideea că peste 400.000 de evrei ar fi fost externimați iar Ion Antonescu ar fi fost un veritabil călău al poporului evreu, motiv pentru care acesta ar fi stârnit chiar și admirația lui Hitler și a lui Goebbels. S-a încercat și s-a susținut, astfel, teza că România s-ar face vinovată de cel mai mare Holocaust care s-a produs în Europa.

Mareșalul Antonescu - salvatorul evreilor

Că mistificarea și manipularea sunt posibile, este demonstrat și prin aceea că, ulterior, la Conferința de Pace de la Paris (1946), în mod deliberat, s-a ignorat tributul plătit de noi în lupta pentru înfrângerea nazismului, refuzându-ni-se statutul de Cobeligeranță.

            Adevărut trebuie însă spus și susținut până la capăt! Fără rezerve! Numărul victimelor din rândul evreilor produs, în timpul celui de al II-lea război mondial, în România, este cel mai mic din Europa aflată sub domniația germană.

            La ,,Muzeul Holocaustului” de la Washington este reținută, în acest sens, cifra de 19.000 de victime ale represariilor ordonate de Ion Antonescu, ca urmare a aruncării în aer a Comandamentului armatei române, lucru recunoscut de acesta chiar în declarațiile sale date la proces (1946).

            Cum se explică manipularea ne arată chiar Radu Ioanid, fost director al ,,Registrului Național al Supraviețuitorilor”, într-un interviu acordat lui Andrei Cornea și publicat în ,,Revista 22” , nr. 6 din 9-15 februarie 1994: „Dintr-un complex de motive de natură internă și externă, în toamna anului 1942, Ion Antonescu a decis să amâne deportările evreilor din vechiul regat spre lagărele de la Belzek. Aceste proiectate deportări n-au mai avut loc. Mai mult, în 1943 și 1944, anumite categorii de evrei au fost repartizate în Transilvania și s-a înlesnit emigrarea lor în Palestina. Aceste măsuri au permis supraviețuirea a aproximativ jumătate din numărul evreilor români. Pentru o țară ca România, a treia ca mărime a populației evreiești, o țară aflată în orbita Germaniei naziste, un procent de supraviețuire de 50% este mult”.

            Să reținem însă un detaliu: această modificare de atitudine a lui Ion Antonescu se produce în contextul în care bătălia de la Stalingrad (iunie 1942 – februarie 1943) urma să aibă loc cu aproape un an mai târziu. Antonescu nu avea cum să intuiască, în vara anului 1942, că nemții vor fi zdrobiți la Stalingrad.

            După toate probabilitățile, această modificare de atitudine a șefului statului i se datorează lui Radu Lecca, ce devenise ,,comisar general pentru problemele evreiești”, persoană aflată în foarte apropiate relații cu ambasadorul Germaniei la București, Von Killinger, și în egală măsură cunoscută și simpatizată și de câțiva înalți demnitari ai Reichului, între care și de Goring.

            În același context este de reținut însă și atitudinea curajoasă a lui Antonescu, inclusiv în relația sa cu Hitler. Iată ce precizează în acest sens părintele N. Steinhardt, evreul trecut la ortodoxie, fost coleg de celulă la Jilava cu Radu Lecca, cu care s-a și împrietenit:

„Era singurul în toată Europa care a cutezat să i se opună lui Hitler și să-i țină piept într-o chestiune de onoare personală, în care nici Petain nici cardinalii nu i-au spus nu. Antonescu i-a ținut piept în propriul lui bârlog de la Besehtesgaden; dârz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de evrei”. Cum explica Lecca reușita sa: ,,Cu prețul câtorva boarfe, a câtorva apartamente, Goring a fost de accord. Mi-a spus: Numai să nu știe Hitler” (N. Steinhardt, ,,Jurnalul fericirii”, Cluj-Napoca, 1991 p.131).

            Aceste două aspecte reprezintă cheia problemei: ,,Cum a fost posibilă salvarea atâtor evrei. Secretul lui Lecca, mărturisit lui Steinhardt, a fost acela că a putut profita de rolul său de intermediar între Antonescu și Von Killinger”. În timp ce mareșalul Antonescu credea că Lecca exprimă poziția lui Killinger, acesta din urmă avea convingerea că o exprimă pe cea a lui Antonescu. „Or, profitând de această confuzie, afirmă Lecca, am reușit să strecor Centrala Evreilor și pe toți evreii din România prin situațiile cele mai grele, până la 23 august 1944” (Al. V. Diță, ,,Despre memorii și autorul lor”, prefață la volumul lui Radu Lecca, ,,Eu i-am salvat pe evreii din România”, editura Raza Vânturilor, București, 1994, p. 46).

            Să recunoaștem însă că spiritul agresiv la adresa evreilor a existat! El a fost indus societății românești încă din anul 1937, situație ce explică pogromurile de la Dorohoi și Galați, comise în timpul domniei lui Carol al II lea. Se acredita teza că evreii, categorie aparte de oameni, pot fi agresați sau exterminați fără vreo sancțiune penală sau morală. În acest context este cu atât mai salutar pentru noi, astăzi, ,,pentru resursele noastre de regenerare și renaștere, să știm că, în fața acestei alunecări în barbarie a unei minorități vinovate de ororiile săvârșite, a existat, în corpul național, o zonă infinit mai întinsă peste care nu s-a putut propaga cangrena și în cuprinsul căreia s-a putut organiza alternativa la orori și crimă, replica omeniei românești la neomenia veacului” (Acad. Dan Zamfirescu, în prefață la lucrarea lui Radu Lecca : ,,Eu i-am salvat pe evreii din România”, ap.crt.p.16).

            Cine are, după 1989, interesul culpabilizării fără motiv a societății românești, al punerii sale la stâlpul infamiei? Cei care speră că acest popor nu va mai avea coloană vertebrală și își va ignora propriile lui interese! Cei care, de-a lungul a trei decenii, sunt interesați să spolieze resursele materiale ale țării, inclusiv prin sfârtecarea teritorială, și să determine schimbarea cursului său pro european. Piesele de bază ale acestei manipulări, ale culpabilizării și disoluției ei sunt Rusia și Ungaria.

            Realitatea istorică ne impune deci o cu totul altă abordare în problema evreiască. Și anume concluzia că, în perioada respectivă, a existat un lucru care onorează specia umană. Mai exact a existat efortul unui popor care, prin structura sa, este tolerant și împăciuitor, aspect care explică pe deplin de ce a fost posibilă salvarea evreilor din România, inclusiv a celor veniți în acest spațiu din Transilvania hărțuită, ,,bilanț pe care nici o altă țară nu-l poate prezenta vreunui tribunal moral” (Acad. Dan Zamfirescu, op. cit. pag. 17).

            Întâmplător, această realitate este confirmată, între altele, chiar și de Wilhelm Filderman  (1882 – 1963) avocat și om politic român, evreu – fost coleg de clasă la Liceul ,, Matei Basarab” cu Ion Antonescu - președinte al Uniunii Evreilor Români (1923 – 1948), președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România (1929 – 1941 și 1944 – 1945) și președinte al Consiliului Central al Evreilor din România (1936 – 1941 și 1945).

            Astfel, în testamentul său, preciza între altele: „A fost mereu acuzat regimul mareșalului Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și că însuși mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații [...]. În perioada dominației hitleriste în Europa a fost în legătură susținută cu mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că poporul român nu este antisemit, iar vexațiunilor de care au avut de suferit evreii au fost opera naziștilor germani și a Gărzilor de Fier [...]. Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziștilor, care impuneau măsuri dure împotriva evreilor [...]. Grație intervenției energice a mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol. Am fost martori ai unor mișcătoare semne de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul Imperiului Nazist din Europa [...]. Menționez aceasta pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut chiar în măsură limitată controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania stalinistă dirijată de la Moscova, condițiile s-au schimbat: românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne. Asemenea situație poate fi înțeleasă cu ușurință într-o țară sub ocupația militară a sovietelor  - cum e și astăzi România - administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului”. (,,Testamentul lui Filderman”, în Certitudinea nr. 33 din 19 februarie - 5 martie 2019).

România, protectoarea polonezilor

            Să ne mai amintim, pe fondul ostilităților celui de al II lea Război Mondial, modul în care românii și autoritățile de la București s-au comportat în relația cu Polonia, atacată fară declarație de război în septembrie 1939.

                Germanii au pătruns în Polonia și tot în acest spațiu, la 17 septembrie. Intrau și trupe sovietice. Este contextul în care și România se afla în pericol. În aceste condiții, președintele Poloniei, o mare parte a guvernului și peste 100.000 de polonezi se refugiază în România.

            Au fost primite cu brațele deschise, în profida amenințărilor Germaniei și, mai ales, a ambasadorului său la București, W. Fabricius. S-a aprobat apoi cererea de tranzitare prin România a aurului polonez. În septembrie 1939, 82 de tone de aur au fost îmbarcate pe un vapor cu destinația Anglia.

            Alte 41 de camioane și autobuze încărcate cu lingouri de aur, monede de aur și argint și obiecte de valoare, parte a tezaurului și patrimoniului polonez, au fost transportate la București și depozitate la Banca Marmarasch Blank (23-24 septembrie 1939). În octombrie-noiembrie același an, aceste valori au fost transportate în Franța și puse la dispoziția Guvernului Polonez aflat în exil.

            Tot acest sprijin a fost acordat gratuit. Românii nu au cerut și nu au acceptat nimic. Sprijinul a fost acordat necondiționat, cu toate că gestul nostru a stârnit reacția vehementă a Berlinului, urmată de presiuni, amenințări și sancțiuni.

            Gestul României a rămas viu în conștiința polonezilor. Iată un singur exemplu: ,,Ne întâlnim în fiecare zi și la fiecare pas cu manifestări de ospitalitate cordială. Copleșiți de îngrozitoarea nenorocire a întregului popor, condamnați la soartă grea a pribegiei, am înțeles de la început că ne aflăm pe pământul unor prieteni. Că inimile românilor bat îmn ritmul prieteniei sincere pentru toți polonezii, că ei trăiesc nefericirea noastră”. (Ziarul ,,Kurier Polski” din 9 octombrie 1939). Aprecierile legate de sufletul românesc nu mai au nevoie de niciun comentariu.

            În noaptea de 20/21 august 1968, un eveniment cu totul deosebit zguduia Europa și nu numai. Trupe ale Pactului de la Varșovia, în frunte cu URSS, invadau Cehoslovacia, având ca principal obiectiv Praga. În ziua următoare, Ceaușescu rostea celebrul său discurs de înfierare acestei agresiuni, știind bine ca România urma să fie victimă a aceleiași agresiuni. Ceea ce era o realitate, mii de tancuri sovietice aflându-se deja la granițele țării. Informația referitoare la iminența acestei agresiuni era furnizată de un fost ofițer polonez, a cărui familie se refugiase, în septembrie 1939, în România.  

            Forțele terestre programate să invadeze România erau sprijinite de 890 de avioane rusești și 1.265 de avioane aparținând celorlalte țări membre ale tratatului de la Varșovia. (Dan Gheorghe ,,Documente NATO - anul în care România putea fi invadată de URSS”, în ,,România Liberă” din 29 august 2013).           

            Cu toate că și România era amenințată iar pericolul era real, mii de cehi s-au refugiat în România. Mii de români i-au primit și i-au sprijinit fără a le cere nimic în schimb. Teama lor de iminenta invazie a trupelor rusești n-a mai contat, ci spiritul de înțelegere și solidaritate în primul rând.

            Și un alt detaliu: România, astăzi, este condusă de Klaus Iohannis, de naționalitate germană. Mai mult, a fost ales președinte cu 54,40% din voturi, în detrimentul unui român, Victor Ponta.

            Omenia, toleranța și solidaritatea se dovedesc a fi de secole cotă parte a matricei sufletului românesc. Iar acest cod genetic poate fi lesne descifrat, cu atât mai mult cu cât ne ajută, în acest sens, chiar marele savant N. Iorga, printr-o amplă analiză făcută revizionismului maghiar.

            Astfel, între altele, ilustrul savant, referindu-se la unguri și la istoria lor, arată că ei, în Câmpia Panoniei, nu erau decât o comunitate de triburi sosite din îndepărtatele regiuni fără hotare ale stepei rusești. „Ungurii din vremea aceea reprezentau, deci, sămânța, ceata, banda și nicidecum o așezare teritorială, în afară de un oarecare pescuit și de creșterea cailor în Pustă. Oamenii așezați multă vreme în corturi nu aveau nicio aplecare către agricultură și nici chiar pentru păstorie. Și aceasta este deosebirea cea mai mare între ei și noi. Aceasta dărâmă toate teoriile așternute în cărțile lor, în care injuria personală nu poate să înlocuiască argumentul.

            Noi suntem oameni de străveche milenară așezare, pentru care nimic nu este mai sfânt decât brazda. Noi suntem într-adevăr un popor de proprietari. Suntem un popor drept și un popor milos, un popor care nu jignim și nu prigonim. Sufletul nostru tăgăduiește oricare dintre mijloacele acestea de a face violență altor suflete omenești”. (N. Iorga, ,,În lupta cu absurdul revizionism maghiar”, Oradea, 1939, pag. 39 -40). Cu alte cuvinte, poporul român nu a cunoscut spiritul violenței și al jafului specific hoardelor migratoare care n-au trăit muncind pământul - pentru că încă nu și-l însușiseră - ci căutând, indentificând și tîlhărîndu-și victimele, care erau legate de un teritoriu și, ca urmare, aveau o stare.

Papa Ioan Paul al II-lea: „Vei fi o națiune prosperă, popor solidar și făcător de pace!”

                Deci viața românului, modul său de a fi, morala în care s-a format, exclude modul de viață  parazitar, tributar concepției că poți trăi însușindu-ți lucruri care nu-ti aparțin, scop în care este folosită violența. Ceea ce derivă din această mentalitate este cel puțin bunul simț, onestitatea, respectul față de ceilalți. Sunt elemente subsumate moralei și credinței în Dumnezeu, crez care, devenit tradiție, a asigurat până astăzi conservarea acestei percepții și a acestui mod de a alege viața.

            Și, de cel puțin două milenii, românii trăiesc în acest spirit al brazdei, al gliei care este a lui și care, prin muncă cinstită, îi asigură existența și chiar bunăstarea. Este și motivul pentru care, la nevoie, și-a apărat întotdeauna glia care îi aparține și îi asigură viața.

            Agresat de alții, și numai atunci, românii au răspuns și s-au apărat de fiecare dată. Iar agresorii, popoarele migratoare iar mai apoi turcii, ungurii, polonii, rușii, etc. (și n-au fost deloc puțini), au făcut ca jetfele lor să fie nemăsurate. Practic, fiecare petec de pământ a fost acoperit de sângele lor.

            Ceea ce i-a mânat în luptă a fost, de fiecare dată, credința, încrederea în Dumnezeu,  crezul că așa se cuvine, că așa este drept. Să apere pământul pe care s-au născut și care nu este al lor, ci al urmașilor.      

            Ca urmare, faptele de vitejie ale acestei nații, de-a lungul existenței sale, n-au fost puține, multe din ele constituind veritabile lecții date Europei, detaliu reținut, nu întâmplător, de Papa Ioan Paul al II lea și din care rezultă că un sprijin, un ajutor dat la nevoie, nu trebuie uitat. Pentru că lumea are întotdeauna nevoie de pilde, de modele, de moralitate, ca și de sacrificii, mai ales într-o lume măcinată astăzi de contradicții, de egoism, de adversități, de dorința de supremație etc.

Tocmai de aceea, în discursul său rostit la venirea sa în România, considerată de Sanctitatea Sa ca fiind ,,Grădina Maicii Domnului”, îndeamnă pe români să-și întemeieze mai departe viitorul ,,pe stânca tare a Evangheliei”. „Cu ajutorul lui Hristos, a spus el, vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm și de curaj. Vei fi o națiune prosperă, popor solidar și făcător de pace”.

            Este și cheia rosturilor, a venirii sale aici. Pentru că, în această lume dominată de politică și politicianism, de naționalism, populism, de contradicții și interese meschine, solidaritatea, înțelegerea și toleranța – mersul înainte al societății – sunt puse în pericol. Singura forță capabilă să-i aducă pe creștini alături este Evanghelia și credința în Dumnezeu. Este și motivul pentru care acum 20 de ani, arătam că, în condițiile căderii comunismului, rolul Vaticanului și partitura sa reală, cea a înțelegerii și stabilizării sferelor de înfluență, va crește și că prestația, spre deosebire de trecut, va fi una care se va desfășura la vedere (M. Ureche, A. Rogojan, ,,Servicii Secrete Străine – retrospectivă și interferențe în spațiul românesc”, Editura Paco, București, 1999, Vol I, pag. 561).

            Să observăm faptul că astăzi situația din România este tensionată și că manipularea efectuată de 30 de ani de Rusia, sprijinită de Ungaria, a atins cote greu de imaginat iar efectele acesteia, însemnând disoluții, neîncredere, scepticism, antagonizare și defăimarea societății românești, au devenit vizibile. Instituții ale statului care îi asigură securitatea și siguranța, justiția și statul de drept sunt puse în pericol.

            De ce această precipitare a autorilor scenariului? Pentru că, peste câțiva ani, Rusia se va confrunta cu o criză fără precedent. Ca urmare, economia sa va intra în colaps, context în care ea nu va mai face față concurenței cu o Europă unită. Șansele supraviețuirii Rusiei vor exista numai dacă economia ei se va confrunta separat, cu fiecare dintre statele Uniunii Europene în parte.

            Iată de ce disoluția și subversiunea în fostele state socialiste și preluarea lor sub control politic, devine o necesitate prezentă. Mai mult, din același motiv al iminentei crize a economiei Rusiei, fisurarea unității europene devine, pentru Rusia, un deziderat major.

            Iar faptul că acest lucru este posibil ne este dovedit de Brexit și de faptul că o mare parte dintre englezi și-au dat acest vot fără să realizeze consecințele grave ce se vor produce.

De ce vizita Papei nu poate fi confiscată de unguri

            Acesta este, pe scurt, contextul în care urmează să aibă loc vizita Papei Francisc în România. Și pentru  a afla care va fi mesajul Sanctității Sale pentru noi este potrivit să aflăm câteva aspecte care îl definesc caracterial și spiritual și să trecem în revistă, extrem de succint, alte elemente ce evidențiază atitudinea Sa față de om, în general, ca și față de probleme importante ce se referă la evoluții ce se produc în plan internațional:

- Papa Francisc (pe numele său de naștere Jorge Mario Bergoglio) este fiul unui italian stabilit cu familia sa în Argentina, care a fost muncitor de cale ferată și de la care viitorul Papă a învățat să fie onest, harnic, respectuos și modest. Semnificația în acest din urmă sens o găsim într-un interviu al său apărut în cartea ,,Despre cer și pământ”, apărută la București, în anul 2014, la Editura ,,Curtea Veche”.

În această carte, Papa Francisc ne dezvăluie câteva detalii ce se referă la educația pe care a primit-o în familie. El se referă, între altele, și la faptul că tatăl său îi spunea întotdeauna: „Salută-i pe oameni când urci, pentru că îi vei găsi când cobori”, sau ,,Nu ți-o lua în cap”, referindu-se la conduita oamenilor în general. Sau, de asemenea: ,,Când unui mediocru i se urcă fumurile la cap și i se dă un strop de putere, vai de cei ce depind de el!”.

- Unul dintre formatorii săi spirituali a fost preotul greco-catolic Ștefan Czmil, refugiat ucrainian care l-a inițiat în spiritul creștin răsăritean;

- În noiembrie 1998, pe când era episcop de Buenos Aires, i sa încredințat și jurisdicția asupra credincioșilor de rit bizantin, inclusiv a celor ce aparțineau de Biserica Română Unită cu Roma;

- În iulie 2010, când Guvernul Argentinian a redactat un proiect legislativ prin care se permitea căsătoria persoanelor de același sex și adopția de copii de către aceștia, el s-a pronunțat împotriva prevederii respective;

- În 2013, când devenea primul Papă Latino-American, a menționat că și-a ales numele de Francisc în amintirea lui Francisc de Assisi (1181 – 1226), întemeietor al Ordinului Franciscan. Câteva aspecte interesante despre acesta: după convertire se autodesmoștenește și se pune în slujba leproșilor de la Vittorina; s-a dedicat unei vieți de blândețe, de smerenie și de mărturisire evanghelică. Crezul lui Francisc de Assisi constă în simplitate, sărăcie voluntară, ascultare, umilință, egalitate între oameni și refuzul oricăror privilegii.

Subînțelegem că acest crez și mod de a fi a fost adoptat de Jorge Mario Bergoglio odată cu alegerea numelui de Papă: Francisc.

- În februarie 2016, la întâlnirea cu Patriarhul Chiril al Moscovei, la Havana, a semnat o declarație comună în care, între altele, se exprimă speranța că această întâlnire va deschide calea reducerii tensiunilor între romano-catolici și ortodocși, intensificate de conflictul din Ucraina.

Papa Francisc I: ,,Orașul sfânt Ierusalim să fie păstrat ca patrimoniu comun al umanității!”

Dar, pentru a descifra și mai bine mesajul pe care Papa Francisc îl va da la București să adăugăm și alte câteva amănunte consumate recent:

- Vizita de două zile a Sanctității Sale în Maroc și întâlnirea din 30 martie 2019 de la Rabat, cu regele Mohamed al II lea. Întâlnirea a avut loc după ce câteva state, printre care și S.U.A., și-au exprimat decizia de mutare a ambasadelor lor de la Tel Aviv la Ierusalim.

Să mai reținem faptul că, cu puțin timp înainte, președintele S.U.A. recunoscuse Ierusalimul drept capitala Israelului, precum și anexarea, manu militari, de către Israel, a înălțimilor Golan, situație de natură să afecteze și să agite întreaga lume arabă.

Este un episod ce ar merita o amplă analiză, întrucât Suveranul Pontif, nu pentru prima dată, are o abordare cu totul diferită de cea a unor importanți lideri politici. Semnificativ în acest sens este apelul difuzat de Vatican în ziua de 3 martie, pe care l-a semnat împreună cu regele Marocului și în care s-a considerat ca fiind extrem de important ca ,,Orașul sfânt Ierusalim să fie păstrat ca patrimoniu comun al umanității, drept loc de întâlnire pentru credincioșii celor trei religii monateiste, loc de întâlnire și coexistență pașnică, în care să fie cultivat respectul reciproc și dialogul”.

Cu alte cuvinte, este invocată necesitatea existenței unui tip de suveranitate comună, ecumenică, asupra Orașului Sfânt. Este motivul pentru care Papa a subliniat că Dumnezeu a creat oamenii și i-a așezat în lume pentru a trăi ca frații, ,,respectându-se în diversitate și ajutându-se în necesitate”.  

Iată, deci, diferența dintre abordarea politică și cea ecumenică! Cea a Papei ne confirmă faptul că prestația sa are ca suport numai dreptatea, egalitatea, moralitatea și binele comun, singurul ingredient care pot asigura înțelegere, toleranță, echilibru și stabilitate socială necesară mersului înainte al societății.       

Să mai remarcăm un lucru ce ține de context: astăzi, după 20 de ani de la vizita Papei Ioan Paul al II lea în România, multe lucruri s-au schimbat. Unele în bine, altele în rău. Așa, de pildă, cifra celor aflați la limita subzistenței a ajuns aproape la 50% din populație, iar depopularea țării a devenit un fenomen de masă ce întrece în dimensiune chiar exodul din Siria aflată în război.

Analfabetismul atinge cifrele cele mai ridicate din ultima sută de ani.

Lipsa optimismului, a încrederii în mai bine și a speranței a devenit astăzi o realitate care atestă faptul că manipularea pusă în operă cu o mână de profesioniști de către Rusia, sprijinită de Ungaria vecină, în scopul disoluției și antagorizării societății românești este foarte aproape de atingerea obiectivului. Și este la fel de adevărat că cei care conduc această țară nu dovedesc vreo preocupare pentru revenirea la normal.

Să mai reținem însă un detaliu: Papa Francisc este omul cel mai bine informat și mai influent de pe mapamond. Demersul său se adresează nu în primul rând politicienilor ci, în special, popoarelor și credincioșilor, întemeindu-se întotdeauna pe adevăr, pe smerenie, pe respect față de valori și față de semeni. Toate aceste detalii sunt garanții ale unei bune percepții din partea tuturor, condiție în care scopul urmărit poate fi atins: regăsirea speranței, încrederii și omeniei.

Și încă un amănunt: Sanctitatea Sa a ales să viziteze România ca urmare a primirii la Vatican (8 – 13 octombrie 2017) a unei delegații de academicieni. Se știe ca Sanctitatea Sa nu dorește și nu acceptă titluri de onoare. Cu toate acestea, Academia Română i-a propus (iar el a acceptat!) să fie ales membru de onoare al acestei instituții. În cuvântul său de răspuns, Suveranul Pontif a subliniat că acceptă acest lucru „din prietenie pentru poporul român”.

Presa maghiară despre Papa Francisc: „Un bătrân dement, total incapabil să servească funcția papală, un șarlatan”

Să mai observăm un detaliu legat de contextul în care Suveranul Pontif a ales să viziteze România în perioada 31 mai-2 iunie, refuzând invitația similară aUngariei și că presa maghiară, aservită lui Viktor Orban, a declanșat anterior o veritabilă campanie de denigrare a sa. Astfel în contextul problemei emigranților, politologul Tamás Fricz a susținut că Sanctitatea Sa ,,este un instrument de francmasonerie, vinovat de valul de emigranți din ultimul an și că manifestă simpatie față de islam”.

Zsolt Bayer, un influent jurnalist maghiar, îl jignește pe blogul său pe Papa Francisc, pe care îl consideră „un bătrân dement, total incapabil să servească funcția papală, un șarlatan”.

Chiar și conferința episcopală din Ungaria i-a adus acuze Papei, condamnând poziția sa în mai multe probleme și ridiculizându-i „infailibilitatea” papală. Într-un cuvânt, relațiile dintre biserica catolică maghiară, Viktor Orban și Vatican sunt tensionate.

Să observăm totodată faptul că mulți dintre criticii săi maghiari întrețin relații strânse cu adversarii Papei Francisc de la Vatican. Față de asemenea atitudini, mediatizate intens, Papa Francisc a reacționat refuzând, în anul 2016, să dea curs invitației Guvernului Orban de a veni în Ungaria pentru a participa la ceremoniile Sfântului Martir.       

Refuzul său a fost comentat în mass-media maghiară în sensul că Sanctitatea Sa ar fi deranjat de sprijinul necondiționat dat de ierarhii catolici din Ungaria lui Viktor Orban. (Marius Diaconescu, ,,Semnificația apostolică a vizitei Papei în România”, în revista ,,Historia” din 2019).

Fidelă obiectivului său de manipulare și disoluție, presa maghiară prezintă vizita Papei Francisc în România - și în special întâlnirea cu credincioșii de la Șumuleu-Ciuc, loc de pelerinaj al ungurilor de pretutindeni - drept un succes personal al lui Viktor Orban, lucru total neadevărat și tendențios.

Să reținem, sub acest din urmă aspect, că înainte de construirea bisericii franciscane (1442 – 1448), aici fusese ridicată anterior, de către românul Iancu de Hunedoara, prima biserică pentru comemorarea victoriei obținute în lupta cu turcii de la Sântana de Mureș (1442).

Pelerinajul de aici a fost aprobat de Papa Eugeniu al IV-lea, în anul 1442. Ulterior (1515 - 1520), a fost confecționată statuia Sfintei Fecioare, cea mai mare realizată până la această dată. Principalul loc de atracție îl constituie așadar statuia Maicii Domnului, făcătoare de minuni, căreia i se datorează sute de vindecări miraculoase. De aici și numărul mare al maghiarilor, românilor și străinilor care vin aici în ziua Rusaliilor catolice. Credincioșii, între altele, au credința că Sfănta Fecioară le va auzi rugăciunile și îi va ajuta.

Și tot pe coordonate de actualitate să reținem, în concluzie, că vizita Papei se află în relație directă cu România și cu evoluțiile din ultimele decenii de aici, cu prezentul sumbru și cu trecutul glorios ale acestei nații care a scris pagini importante în istoria europeană.

Încercarea mass-media maghiare de a scoste de aici un profit de imagine, nu are nicio șansă, indiferent de numărul pelerinilor, care va fi  mare, ca de obicei. Toate locurile de pelerinaj din lume beneficiază de un mare număr de oameni. Șumuleu-Ciuc nu constituie o excepție.

Posibilitatea ca Viktor Orban să fie primit de Papă este extrem de redusă. Iar dacă acest lucru se va întâmpla, nu poate fi decriptat astfel decât ca un firesc act de pocăință. Acest lucru va deranja în primul rând propriul staff, care a pus umărul la defăimarea Papei, și o parte însemnată a populației catolice din propria țară, care, foarte posibil, va considera că Sanctitatea Sa i-a oferit prea repede iertarea.

Totodată prezența lui Orban și întâlnirea eventuală cu Papa nu poate fi percepută decât ca un act de recunoaștere a gravelor erori comise în relația cu Sfântul Scaun și nu numai, amănunt ce poate contribui la sporirea prestigiului și autorității Papei Francisc.

Având în vedere toate aceste elemente și, mai ales, structura și noblețea sufletească a Sfântului Părinte, mai concret prestația, caracterizată prin dăruire față de semeni, a acestui veritabil artizan al păcii, toleranței și înțelegerii în lume, respectul și girul de încredere acordat acestei nații, nu ne putem aștepta decât la un discurs pe măsură, în care punctele cardinale le vor constitui, neîndoielnic, apelul la unitate, solidaritate, respect și îngăduință față de semeni, ca și la dreptate și adevăr. Apel extrem de necesar astăzi, într-o Europă zguduită de probleme economice, financiare, de excesele de naționalism/populism, de o corupție încă latentă, dar care lucrează în beneficiul Rusiei, interesată să dezbine, să antagonizeze, să creeze și să valorifice stări conflictuale în scopul defăimării și distrugerii unității și solidarității europene.

Este o misiune grea, ce va fi urmărită  de o mulțime de critici ale ,,binevoitorilor”, dar în legătură cu care Sanctitatea Sa, în pofida blândeței și a smereniei, a demonstrat că este pregătit și dispus să se implice total. Iar contextul actual în care liderii politici importanți produc adesea consternare, neîncredere și disoluție, impune în mod necesar acest lucru.

Iar șansele sale de schimbare în mai bine sunt reale. Prezența Sa în România poate constitui un exercițiu, iar atenția pe care ne-o acordă în condițiile în care cei mai mulți lideri politici mint, sfidează și spoliază resursele acestei țări, știrbindu-i nu doar patrimoniul, ci și credibilitatea și renumele cu rădăcini solide în istorie, face extrem de necesar un asemenea demers din partea Sanctității Sale.  

În acest context, prezența Sa aici, în asemenea momente mai puțin fericite ale nației, poate însemna că Sanctitatea Sa este decisă, potrivit crezului său, să folosească influența sa uriașă, faptul că este omul cel mai respectat de pe planetă, pentru a încerca să repună România pe scara valorilor autentice, ajutând-o să-și reia și să dețină un loc însemnat într-o Europă de care avem atâta nevoie și care, la rândul său are nevoie de noi. Mesajul său va însemna o invitație la reflexie pentru toți cei interesați, dar și un avertisment: Există un Dumnezeu.

Să-i urăm, deci, bun venit în ,,Grădina Maicii Domnului”, să-i ascultăm cu atenție chemarea și să-l respectăm cu smerenie!  

Mai 2019