Articol apărut în numărul 8 al revistei „CERTITUDINEA”

O mare rușine pentru învățământul românesc, pentru istoria culturii și pentru istoria noastră în general este soarta de care a „beneficiat” locuința celui care a fost, în 1904, fondatorul Comisiei Monumentelor Istorice: Spiru Haret. Această locuință s-ar fi cuvenit să fie (era, de fapt, o datorie a națiunii române față personalitatea uriașă a reformatorului învățământului românesc) ea însăși un monument istoric.

Povestea imobilului este, pe scurt, următoarea: după moartea soției lui Spiru Haret (iunie 1941), casa a fost vândută de rude Institutului Național al Cooperației. Obiectele personale, cărțile, manuscrisele și mobilierul au fost donate noului proprietar cu o clauză importantă: aceea de a amenaja acolo un muzeu, lucru care s-a și întâmplat.

Situația s-a schimbat însă după război, când clădirea a devenit proprietatea Sfatului Popular al Capitalei. În 1956, imobilul a trecut în administrarea Ministerului Culturii, iar în 1986 în cea a Ministerului Învățământului.

După revoluție a început marea ticăloșie: Casa Spiru Haret s-a reîntors la CENTROCOP care, timp de 10 ani (până în 2001), a abandonat-o în fapt, lăsând să fie batjocorită și  vandalizată de oamenii străzii. Lăsată, cu alte cuvinte, să se autodistrugă, pentru a crea un motiv de înstrăinare. Trucul e cunoscut, a fost utilizat în distrugerea multor monumente din București și din țară. Există, în paranteză fie spus, o atracție bolnăvicioasă a dezvoltatorilor imobiliari și a altor oameni de afaceri față de clădirile monument...

Așadar, CENTROCOOP a vândut, în 2001, imobilul unei persoane private, cu 610.000 de dolari, iar aceasta, la rândul ei, l-a vândut mai departe firmei Invest Lux Construct, contra sumei de 1.140.000 de euro. Acum, „Casa memorială Spiru Haret” e transformată într-un bloc cu șapte etaje. Unui cetățean decerebrat nu i s-ar părea grav, căci e mai utilă o locuință decât un muzeu, nu? Există, din păcate, această specie de homunculi (sau romunculi, cum îi numea Eminescu) pentru care nu-i nicio problemă dacă faci din cristelniță cazan de țuică sau dintr-un vas de Cucuteni oală de noapte.

Pentru un simplu cetățean există însă prezumția de nevinovăție a celui lipsit de cultură. La nivel instituțional însă, se aplică altă grilă de judecată. Aici e voba, fără echivoc, de suspiciunea rezonabilă de complicitate la atentat (asupra istoriei), căci nicio instituție a statului nu s-a opus acestei manevre ticăloase, dimpotrivă. Iar atunci când Ordinul Arhitecților s-a oferit să o renoveze - și chiar să o cumpere pentru a o reda destinației inițiale (Muzeul Spiru Haret) - , i s-a răspuns că nu poate fi identificat proprietarul. Pentru SC Invest SRL, totuși, a fost identificat fără probleme.  Cât privește universitatea care, în mod abuziv, poartă numele lui Spiru Haret, nu știm să fi exprimat vreo poziție în această speță.

Cel mai sfidător aspect al acestei complicități este faptul că, deși Legea Protecției Monumentelor Istorice (422/2001) este destul de restrictivă în acest sens (“Desființarea, distrugerea parțială sau totală, profanarea, precum și degradarea monumentelor istorice sunt interzise și se sancţionează conform legii” – precizează art. 10 din Legea 422), încălcarea ei a fost făcută cu avizul scris al Primăriei Capitalei (la 20.06.2006) și al Ministerului Culturii (AVIZ NR. 693/ M/ 20.07.2006). Trecem peste aspectul că primăria nu avea dreptul legal de a aviza „reconfigurare volumetrică și funcțională” a imobilului fără avizul prealabil al Ministerului Culturii. Când înțelegerea e făcută dinainte, ce mai contează care avizează primul?..

În 2006, imobilul situat pe strada General Gheorghe Manu nr. 7 încă figura pe lista celor 2.627 de monumente istorice, la poziția 1.412. Acum nu mai figurează. Casa monument a fondatorului Comisiei Monumentelor Istorice a fost transformată într-un bloc de locuințe cu șapte etaje. O mare și ticăloasă batjocură a statului român împotriva poporului român...