Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

Un impostor lăudat si aplaudat din ignorantă: Lucian Boia

Data publicarii: 07.06.2020 23:52:00

 

Articol apărut în numărul 9 al revistei „CERTITUDINEA”

 

În eseul „Istorie și mit în conștiința românească”, Ed.Humanitas, la pagina 37, autorul (Lucian Boia n.r.) scrie: „Fac, la rândul meu, următoarea remarcă: de la 1700 până la 1948, ortodocșii au fost minoritari în Transilvania” (!?). Dincolo de misticismul pe care-l presupune o astfel de afirmație în sine, trebuie știut că, totuși, în Transilvania, la 1700, nu a avut loc nici un recensământ.

 

Ar mai fi de subliniat faptul că autorul, probabil, nu cunoaștea frontierele provinciilor românești Transilvania, Banat, Crișana, Sălaj, Sătmar-Ugocea și Maramureș. Și nu e clar nici ce înțelege eseistul prin Transilvania. Conform excepționalului dicționar Astra (vol. III, pg 491) la 1762, erau 128 de mii de familii ortodoxe și 25 de mii greco-catolice. În 1857, conform volumului „Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918”, ed. CST Cluj Napoca, 2000 (pg. 215) de I. Bolovan, în Transilvania (strict) și în comitatul Sălaj erau 31,3% ortodocși și 31% greco-catolicii. La 1900, conform dicționarului Astra (vol. III, Sibiu - 1904, pg. 1162), în teritoriile administrate de fictivul regat Hungariae erau 1699 de mii de români ortodocși și 1196 de mii de români greco-catolici!   

        

Tot în volumul citat, „Istorie și mit în conștiința românească”, la pagina 274, dar și în alte scrieri, eseistul ne informează: „În Transilvania (teritoriile de peste munți, în ansamblu lor) potrivit recensământului din 1910, românii erau cotați cu 53,8%, maghiarii cu 31,6%...“. Aproape oricine - cu excepția eseistului nostru - care are cât de cât noțiuni despre istoria Transilvaniei, știe că recensămintele ungurești se contrafăceau folosind 3 metode de falsificare în cascadă. O parte din rezultatul final al cascadei de falsuri ale recensămintelor ungurești se poate corecta ținând cont de structura confesională. Adunând astfel ortodocșii și greco-catolicii în comitatul Târnava Mare, obținem 6% în plus pentru românime, față procentul unguresc oficial. Dacă luăm cazul comitatului Bihor după recensământul oficial din 1890, avem 219.940 de români și 283.806 de unguri (Astra, vol. I pg. 484). Dacă facem însă corecția după structura confesională, aflăm că în comitatul Bihor erau 233.419 români și 210.359 maghiarofoni. Deci maghiarofoni, nu unguri (vezi studiile Institutului de Genetică al Academiei ungare. Menționăm că prin corecția după structura confesională se repară numai parțial cascada de falsuri ungurești.

 

            Același scriitor, în eseul „Două secole de mitologie națională” (Ed. Humanitas, 1999) alătură România de grupul Polonia, Cehia, Iugoslavia, Ungaria, țări care și-au expulzat cetățenii germani după capitularea Germaniei, în 1945. Un fals și altă mare impostură!

 

            Același, în eseul „Primul război mondial”, ed. Humanitas, 2014, la pagina 102 deplânge Aradul, Oradea și Satu Mare că n-au rămas Ungariei. Să nu fi auzit scribul de succes de fenomenul de epurare rasială practicat de minoritarii maghiarofoni la adresa majorităților române, germane și slovace - adică etnocidul, maghiarizarea, colonizarea și expulzarea1? Să nu fii răsfoit nici măcar Enciclopedia României, 1938, vol.I., la pg. 148 și să vadă că hinterlandul Aradului, Orăzii și Sătmarului era, la 1930, covârșitor românesc (67,5%), în ciuda a două secole de maghiarizare turbată, în ciuda colonizărilor de la finele secolului XIX și începutul secolului XX? Să nu fii auzit deloc de fenomenul de maghiarizare? Să nu știe că opidul german Buda&Pesta n-avea, la 1715, nici 19,5% maghiarofoni? Majoritatea fiind germană, maghiarizarea Budapestei s-a făcut direct cu bâta, așa cum scrie și Johann Weidlein! Revenind acasă, în opidumul Devei, între 1880 și 1910, maghiarofonii și proaspăt maghiarizații au crescut oficial cu 239,9%, în timp ce germanii au scăzut, în aceiași perioadă, cu 67,7%.

 

În aceeași ordine de idei, la pg. 102 constată că și granița româno-ungară în Banat s-a trasat defavorabil Ungariei, uitând că, după cele 3 recensăminte austriece din secolul XVIII, în Banat nu erau unguri, maghiarizați sau maghiarofoni! Tot în acest volum, la pagina 97, eseistul lasă să se înțeleagă că Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, care a proclamat Unirea, n-ar fi tocmai legală. Prin urmare, logic, ar rămâne valabilă și legală unirea proclamată (și nu votată măcar) din 30 mai 1848, când românii, reprezentând minimum 62,3% din totalul populației (vezi Ioan Bolovan citat mai sus la pg. 215) nu aveau nici un reprezentant ales. Au fost de față avocatul Alexandru Bohățel, Constantin Papfalvi și episcopul Ioan Lemeni ca să transmită Dietei voința românilor exprimată în cadrul Adunării Naționale de la Blaj din 15 mai, fără success însă. Unirea a fost proclamată, sub teroare la adresa sașilor (22 de reprezentanți) și a lui Ioan Lemeni (vezi G. Barițiu, „Părți alese din istoria Transilvaniei”, ed.1994, Brașov, vol II, pg 218).

 

  

 

La 1 decembrie 1918 au fost 1228 de delegați din care 680 erau mandatarii comunităților locale; comunități care, prin capii de familii, au semnat un Credenționar prin care cereau Unirea cu România necondiționat. De exemplu, numai în satul Porumbacu de Sus, peste 200 de capi de familie au semnat acest Credenționar cu care preotul dr. N. Solomon s-a prezentat la Alba Iulia. Mulți capi de familie erau în America, alții, precum familia preotului N. Bărglăzan, după retragerea trupelor române, în toamna lui 1916, s-a refugiat în Moldova și încă nu revenise acasă! Adică tot satul. Cu ceva timp înainte (8 noiembrie 1918) primarul ungur al Albei Iulia fugise, dar toți funcționarii unguri au depus jurământ de credință Consiliului Național Român (vezi ziarul Alba-Iulia din 17/30 noiembrie 1918)! Adică nu 1228 de delegații, nu o sută de mii de participanți direct, ci însăși Transilvania, democratic vorbind, ceruse Unirea la Alba Iulia. Ar mai fi fost armata română! Nu, erau încă autoritățile ungare (formații armate, miliție, funcționari) care, de exemplu, se manifestau plenar și propriu unguresc împușcând și arzând de vii 45 te femei și bărbați la Beliș (munții Apuseni). Asemănător și în multe alte localități între care și Hotar, Seghistel, Câmpeni, Marghita (vezi Vasile Netea, „O zi din istoria Transilvaniei”, pg. 125).

 

            În fond, ce face eseistul nostru? Susține, pur și simplu, teza serviciilor maghiare de azi privind autonomia Transilvaniei, care este un prim pas spre preluarea Transilvaniei. Și nu este singura teză a serviciilor maghiare și neocominterniste de azi, pe care eseistul cu pretenții de istoric le servește. Astfel, la pg. 99, pune problema drepturilor colective ale minorităților, uitând în primul rând să precizeze că în Ungaria trianonică mai erau urme clare ale majorității româno-germano-slovace, adică doar 50% - care fuseseră odată peste 71%, după recensământul făcut de austrieci la 1787. În al doilea rând, nu amintește nimic de teroarea continuă de după 1920 la adresa minorităților.

 

În fine, nu există drepturi colective în jurisprudența internațională, pentru că nu s-a inventat/admis răspunderea colectivă! Oricum, autorii cimitirului românilor, germanilor și slovacilor din Panonia și Câmpia Tisei, nu pot ridica pretenții de diriginte, în materia protecției minorităților în Europa, decât prin impostori recrutați ai neocominternismului și în fața ignorantei clase politice de la noi și de aiurea.

 

            Eseistul merge mai departe, lovind lăutărește, după ureche, și prin lingvistică! Se bazează pe DEX, iar DEX-ul la rândul său se bazează pe dicționarul unui binevoitor din secolul al XIX-lea, Alexandru Cihac! În înțelepciunea populară germană, ceea ce a făcut Cihac se traduce cu un avertisment: „să te ferească Dumnezeu de cretinul binevoitor“. În eseul „România țară de frontieră a Europei” (Humanitas, ISBN 978-973-50-3203-6); la pg. 56 autorul susține că substantivul neam l-am împrumutat din maghiară. Numai că „Dicţionarul istorico-etimologic al limbii maghiare”, Ed. Academiei Ungare, 1970, în vol.II, la pg. 1034, scrie că nyám apare în texte maghiare prima dată la 1881 și provine din română. În română, neam apare în Codicele Voroneţian, în Tetraevanghelul lui Coresi, în Palia de la Orăştie, în Noul Testament de la Bălgrad, la Neculce șamd. Și cât de ridicol trebuie să fii, ca să înghiți gogomănia DEX-ului Cihacului, după care etimologia românescului neam vine din ungurescul nem! Adică din nu-ul unguresc rezultă cu necesitate și univoc neamul românesc!

 

            Aberațiile talentatului eseist nu se opresc aici, eseurile sale sunt pline de alegații de genul celor devoalate, dar și numai după acestea puține relevate mai sus întrevedem un plan (un ΓΟСПЛАН - sugestia unui prieten)!

4 iunie 2015, Cluj Napoca

Afisari: 990
Autor: Vasile Căpățână
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter