Articol apărut în numărul 55 al revistei „CERTITUDINEA”

Nu mai cred demult în teza că prestigiul lui Eminescu în posteritate i s-ar datora lui Titu Maiorescu. Cred mai degrabă că, dacă Maiorescu nu at fi avut inspirația să scrie, în 1889,  acel studiu care-l consacră, cronologic, ca primul eminescolog din istoria literaturii („Eminescu și poeziile sale”), el ar fi rămas, desigur, un nume în cultura noastră, dar ca scriitor de fundal. Deci raportarea la Eminescu a generat prestigiul lui Maiorescu, nu invers.

Cât privește comportamentul lui uman față de Eminescu, el poate fi considerat, fără riscul de a greși prea mult, unul aproape infracțional. Faptele o spun. Una dintre cele mai stupefiante este legată de momentul 1883, când Eminescu a fost internat la stabilimentul doctorului Șutzu, iar junimiștii au făcut colectă publică pentru îngrijirea lui, Titu Maiorescu fiind „casierul” fondurilor colectate.

O primă referință documentară o găsim în „Maiorescu, Însemnări zilnice , II (1881-1886)” (Editura librăriei Socec &Co, București) unde, într-un extras din aceste însemnări, Titu Maiorescu scrie, textual: „Încheierea socotelilor despre casa pentru susținerea lui Eminescu și trimiterea lui la Viena într᾿un instutut de boale mintale. Proces verbal semnat la mine de T.G. Rosetti, Simțion, Slavici, Nica și Chibici. Conferința lui Alecsandri a adus 2.000 de lei [cu ] bilete à 2 lei la Atheneu”. Și tot Maiorescu, în aceleași însemnări, preluate ceva mai detaliat de Vasile Bacinschi în „Argus și slugile sale. Cei care au făcut să moară Mihai Eminescu”, (Editura Serebia, Chișinău 2019, pag 46-47) notează: „Încasat, una peste alta în anul 1883, în total 63.163 de franci. Din aceștia plătit 10.000 de franci, ultimile datorii. Plasat 15.800. Cheltuieli în călătorii 6.200 de franci (n.r. e vorba de călătoriile la Viena și în Italia), deci 32.000 de franci. Rămân de cheltuit pentru casă 31.163” .

Ei, bine, această diferență de 31.163 franci ridică un mare semn de întrebare: unde au dispărut? În jurnalul lui Maiorescu nu a fost identificată (sau nu a fost semnalată de către eminescologi) folosirea lor în scopul pentru care au fost colectați și nici o altă utilizare. De fapt, nu mai avem nicio referință. Știm doar că a rămas „de cheltuit pentru casă”.

O faptă similară, care trădează același prezumtiv nărav comportamental al lui Titu Maiorescu, a fost semnalată de CERTITUDINEA în legătură cu ridicarea monumentului de la Bellu.

E vorba de constituirea, în 1889, după moartea poetului, a unui Comitet de iniţiativă, pentru ridicarea unui monument Eminescu, comitet alcătuit din următorii: Teodor G. Rosetti, N. Mandrea, I. C. Negruzzi, Dr. I. Neagoe, I. L. Caragiale, A. Chibici-Revneanu, M. Brăneanu, N. Săveanu şi Titu Maiorescu. Comitetul „a hotărât să deschidă liste de subscrieri de câte 50 de bani de persoană“. „Mormântul lui Eminescu are trebuinţă de un monument de piatră, înconjurat de grilaj şi de plantaţii, care să însemneze locul ultimului repaos al marelui poet naţional“ - se motiva în scrisoarea-tip care însoţea listele de subscripţie. „Fiind convinşi de sentimentele Dvoastră patriotice, sperăm că veţi binevoi a face şi Dvoastră ca iniţiativa noastră să poată reuşi“.

Din cele 1.280 de liste de subscripţie, doar 280 au fost completate cu diverse sume, adunându-se, în total, 7.392 lei şi 20 de bani. Din aceştia, 270 de lei fuseseră depuşi de Titu Maiorescu. Dar, conform dării de seamă „asupra sumelor încasate şi cheltuite cu monumentul funerar Eminescu“ (din 14/26 iunie 1892), Maiorescu şi-a „decontat“ singur donaţia: „Pe lângă suma de lei 270 ce am primit-o de la Dl. Titu Maiorescu pentru imprimate, taxe poştale etc., şi care s-au cheltuit în acest scop, după cum arată alăturatele acte justificative etc.“.

Din suma rămasă (6.094,15 lei), 5.000 lei s-au cheltuit cu construcţia monumentului propriu-zis, 816 „cu esecutarea grilajului“, 190 cu soclul grilajului şi 88,15 „cu diverse alte plăţi“. Acestea din urmă cuprindeau, printre altele, „lei 35 trăsura ptr. mergerea de vreo zece ori la cimitir“. „Mergerea“ era decontată, evident, de acelaşi mare om de cultură Titu Maiorescu.

Revenind la momentul 1883 (colectarea banilor pentru îngrijirea poetului), bănuiala noastră vizează o faptă extrem de gravă, pe care abia îndrăznim să o formulăm: anume că Maiorescu și-ar fi însușit o mare parte din acei bani, respectiv 31.135 de franci (din totalul de 63.163), aceștia rămânând „de cheltuit pentru casă”, conform însemnărilor de jurnal ale lui Maiorescu. Rămâne în sarcina eminescologilor să clarifice acest aspect și să alunge (sau să confirme) bănuiala noastră.

P.S. Referințele documentare ne-au fost furnizate de redacția revistei „Cugetarea Europeană”.