Roman Foileton

Se spuneau bancuri politice. Era, probabil, singurul loc din Bucureşti în care clienţii puteau să facă acest lucru, fără să rişte închisoarea. De altfel, aici veneau doar cei care îi vînau pe alţii. Veneau, povesteau, se defulau. Toate bancurile politice auzite de la alţii le spuneau aici, rîzînd liber, răzbunîndu-se pe partid, pe primul secretar, pe instituţiile la care slujeau. Restaurantul era un fel de depozit al mizeriilor din sufletele lor chinuite. De fapt, această ghenă a delatorilor era, mai degrabă, o biserică, un confesional, în care fiecare enoriaş putea fi duhovnicul celuilalt. După cîteva pahare sau cîteva sticle, unii plîngeau cu capul pe masă sau pe umărul cui se nimerea.
citeste tot >>

Îmi aduc aminte ca şi-acu` de madam Silvia. Mă plictisea de moarte. Mă uitam la ea şi încercam să mă conving că ceea ce se zvonea ar fi avut vreo doză de credibilitate. Făceam eforturi să-mi imaginez cum "şi-o puneau". Mă imaginam luând în braţe maldărul de carne violent parfumat. Iac! Nu mergea nici de-al `reacu. Şi dacă nici măcar mie nu-mi spunea nimic (că îmi cântau la greu hormonii în creier) atunci cum naiba ar fi putut impresiona pe cineva? Poate doar vreun gerontofil! Hahaha!...
citeste tot >>

Comentariile unuia dintre cititorii de pe site sunt realmente savuroase, chiar dacă acestea nu se referă atât la romanul propriu-zis, cât la personajele reale folosite în "compoziţie". De aceea le voi prelua ca atare şi le voi integra în structura cărţii, pentru că stilul redactării amplifică realmente vibraţia naraţiunii, ca un al treilea plan de construcţie, sau ca o a treia voce - a cititorului. Şi această a treia voce o voi personaliza chiar cu numele cu care semnează acest cititor: KEKE.
citeste tot >>

Se îmbrăcă repede şi ieşi din cameră. Aerul rece al serii îi făcu bine. După o clipă de ezitare, o luă în jos, pe Ştirbei Vodă, apoi la stînga, pe Brezoianu, spre Cişmigiu. Îl duruse ce-i spusese Mimi şi-şi dădea seama că reacţia lui fusese absurdă. Mimi era o fată necăjită care avea de întreţinut doi fraţi. Ajutorul pe care i-l dăduse el o ridicase, într-adevăr, la nivelul unui trai decent, dar nu-i oferea nici o perspectivă, nici o garanţie. Trebuia să se mărite, să aibă casa ei, bărbatul ei. Pentru el era o relaţie de conjunctură, un refugiu în care-şi alina eşecurile, umilinţele sau frustrările. Încercă să-şi analizeze sentimentele: nu cumva o iubea pe Mimi? Reacţionase din orgoliu?
citeste tot >>

... Era în firea lor strîmbă şi meschină să distorsioneze toate dispoziţiile şi sugestiile primite de la Centru. În realitate, Ceauşescu dăduse dezlegare la divorţ tuturor celor care, prin presiunea conjuncturii politice din anii 50, fuseseră obligaţi să se însoare cu rusoaice. Majoritatea activiştilor şcoliţi la Moscova au luat-o ca pe un ordin şi au divorţat fără să crîncească, nădăjduind că, în felul acesta, li se va ierta păcatul excesului de zel faţă de politica pustiitoare a "tătucului Stalin". Simţiseră naufragiul corabiei pe care se îmbarcaseră dar, avînd conştiinţe de şobolani, nu puteau reacţiona decît ca nişte şobolani.
citeste tot >>

Liudmila îl înşela. Ştia acest lucru, pe care şi-l asumase de la bun început, aşa că gelozia îi era total străină. De fapt, căsătoria lor se baza pe două principii: 1) fiecare cu viaţa lui şi 2) păstrararea aparenţelor. Pe primul, Liudmila îl respecta cu stricteţe, dar la cel de-al doilea avea mari scăpări, punîndu-l de multe ori în situaţii jenante pe soţul ei. Frumoasa rusoaică avea, printre alte defecte, două mari pasiuni: vodca şi sexul. Ambele se îmbinau de minune în viaţa ei, căci de la vodcă Liudmila ajungea invariabil la sex. Şi nu întotdeauna cu persoanele cele mai potrivite.
citeste tot >>

Radioul, prietenul lui, îi anunţa ştirile: "Astăzi, 19 martie, a încetat din viaţă tovarăşul Gheorghe Gheorghiu - Dej, prim secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, preşedinte al Consiliului de Stat, militant de frunte al partidului şi al mişcării revoluţionare din România... Întreaga ţară e îndurerată de această grea peirdere"... Constantin Zisu nu mai avu puterea nici măcar să se mire de succesiune spectaculoasă a evenimentelor. "Ieri preşedinte, astăzi mort, ar putea fi un titlu de editorial" - îşi spuse, uşor amuzat.
citeste tot >>

Mimi era o fată de 2o de ani, pe care el o adunase de pe stradă. O ajutase să-şi schimbe viaţa, îi găsise de lucru. Datorită lui lucra la Athéneé Palace. Iar Mimi era recunoscătoare şi disponibilă oricînd, pentru el. Din cînd în cînd, făceau sex într-o cameră de hotel, de la care ea avea întotdeauna cheia. Apelativul "camarade", cu care i se adresa Mimi, era o formă de complicitate amoroasă între ei. Cu un an în urmă, cînd ea venise la el, la birou, "recomandată" de un tovarăş activist, care o făcuse poştă cu şoferii de la C.C., pentru 100 de lei, se aşezase, timidă şi speriată, într-un colţ al fotoliului uriaş, de pluş roşu. Se pregătea pentru o nouă umilinţă care, de altfel, nu mai avea nici o semnificaţie pentru ea. Era orfană de ambii părinţi şi mai avea de crescut doi fraţi minori.
citeste tot >>

Pe Silvia Ferencz o mai întîlnise o singură dată, după scandalul din liceu. Iniţial, ea fusese mutată disciplinar la liceul militar de la Cîmpulung Moldovenesc, după care, nu se ştie prin ce miracol, prin ce relaţii, direct în Bucureşti, la Academia Ştefan Gheorghiu, ca asistentă universitară. El, Zisu, nu fusese exmatriculat. Îi scăzuseră două puncte la purtare. A ajuns la Şcoala de ofiţeri de la Sibiu, la arma infanterie. După doi ani a fost clasat medical din cauza unor probleme cardiace: hipertensiune arterială. Între timp, se afirmase ca tînără speranţă la revista şcolii, "Gînduri ostăşeşti". Articolele şi poeziile publicate aici au fost, fără îndoială, un argument în primirea lui la Institutul Maxim Gorki de la Moscova, dar simţea că tot timpul cineva îi netezea calea.
citeste tot >>

Bucureşti, 16 martie 1965. Redacţia ziarului "Secera şi ciocanul" de pe Calea Victoriei. Biroul lui Constantin Zisu, redactorul şef, se află la etajul şase. - Poftiţi, tovarăşe Makarov, îl întîmpină amabilă secretara pe rusnacul robust, tuns scurt şi avînd o cicatrice de aproape cinci centimetri pe frunte, aproape de tîmpla stîngă. Ca de obicei, era îmbrăcat în haină de piele. Mai fusese pe acolo. Corina ştia că e o persoană extrem de importantă pentru şeful ei, de aceea era uşor emoţionată. Tovarăşul Zisu vă aşteaptă. Străinul intră.
citeste tot >>