Roman Foileton

Martorii accidentului, şoferul unei Dacia şi echipajul de pe un utilaj de deszăpezire a arterei, susţin că autoturismul condus de Dumitru Tinu, Volvo cu numărul B-40-DTN, şi-a schimbat brusc direcţia de deplasare, a pătruns pe contrasens, după care a părăsit partea carosabilă şi s-a răsturnat în imediata vecinătate. De altfel, acestea sînt şi concluziile trase de poliţişti după primele cercetări. Locul accidentului, pe raza satului Româneşti, judeţul Prahova, undeva la aproximativ 400 de metri înainte de popasul cu acelaşi nume, a fost analizat îndelung de anchetatori, iar verificările duc spre cele trei ipoteze.
citeste tot >>

Liceul vuia. Scandalul relaţiei amoroase dintre profesoara de filosofie Ferencz Silvia şi elevul-sergent Zisu Constantin din clasa a XII-a B ieşise la iveală. Dezorientarea era generală, şi printre profesori, şi printre elevi. În cancelarie erau zilnic şedinţe de consiliu, în care se dezbătea cu aprindere cazul, fără să se poată lua vreo decizie, nici în privinţa "tovarăşei Ferencz", nici în cea a elevului. Profesorii se împărţiseră în două tabere: pro şi contra Silviei Ferencz. Pro erau bărbaţii, care încercau să-i găsească unele circumstanţe atenuante. Mulţi dintre ei trecuseră prin patul Silviei şi, probabil din cavalerism, încercau să-i ia apărarea.
citeste tot >>

În clasă se făcu linişte. Profesorul Drăgan intră cu paşi mari, închise uşa cu zgomot, aruncă de la distanţă catalogul pe catedră şi, ca de obicei, le spuse, cu voce tunătoare, în loc de bună ziua: "Pe cine f... astăzi"? Era formula lui de deschidere a "ostilităţilor", la toate clasele la care preda fizica. Stilul acesta camaradesc nu-i ştirbea cu nimic autoritatea, dimpotrivă. Elevii îl iubeau şi învăţau pe rupte. De altfel, nici nu aveau de ales. Era înalt, robust, bronzat, cu alură de sportiv. Ochelarii cu ramă de baga aurie şi tunsoarea modernă, cu chică, îi dădeau un aer de vedetă nonconformistă. Avea 30 de ani şi făcea ravagii printre profesoarele din liceu, chiar şi printre cele măritate. Ca profesor, era de o exigenţă extremă, dar acest lucru era suportat cu stoicism de elevi, pe care-i trata ca pe nişte bărbaţi. Era diriginte la clasa lui Zisu.
citeste tot >>

Povestea lor dura de două luni. Se apropia vacanţa de vară. Ultima vacanţă de vară a lui Constantin Zisu, înainte de a termina Liceul Militar. Urma şcoala de ofiţeri sau Academia Militară. Nu ştia că viaţa lui avea să o ia în altă direcţie. Relaţia cu Silvia Ferencz îl tranformase, făcuse din el aproape un bărbat. Devenise sigur pe sine, colegii nu mai rîdeau de originea lui modestă. Devenise un fel de lider de opinie. Nimerise într-o clasă cu copii de ştabi de la Bucureşti. Miniştri, directori, generali din Ministerul Forţelor Armate îşi trimiseseră fiii sau nepoţii la Liceul Militar, ca să-i îndepărteze de tentaţiile Bucureştiului. Erau răi şi scîrboşi, dar iuţi la minte şi descurcăreţi în orice situaţie. Observaseră atenţia pe care Silvia Ferencz i-o arăta lui Constantin Zisu, dar şi seriozitatea cu care el învăţa la filosofie. Îl ironizau mereu, dar cu oarecare respect.
citeste tot >>

Silvia Ferencz, profesoara de filosofie, îi acorda o atenţie specială. Sau poate că i se părea. Uneori, cînd colegul său, Algiu Mircea, era internat la infirmerie, sau era SSB (sergent de serviciu pe bucătărie), Silvia se aşeza lîngă el, în bancă. Îi privea cu coada ochiului picioarele dezvelite, parcă, mai mult decît o obliga mişcarea şi spaţiul îngust dintre pupitru şi scaun. Parfumul "tovarăşei profesoare" îi invada nările şi toţi porii, coapsele ei nervoase îl atingeau inefabil, din cînd în cînd, ca din întîmplare. Constantin ţinea ochii întredeschişi ca să nu-i iasă din orbite, inima îi bătea să-i spargă pieptul, mîinile îi tremurau.
citeste tot >>

Încerc să fac un rezumat al biografiei lui Dumitru Tinu din materialele apărute în presă. S-a născut în 1940, în satul Coteana, judeţul Olt, la 19 kilometri de Slatina. Era al treilea copil al unei familii sărace. Părinţii lui erau neştiutori de carte. Cu sacrificii uriaşe, aceştia l-au tirmis la studii, în Slatina, unde a făcut liceul. Un an de zile a stat în gazdă la o familie de ţigani, pe care părinţii lui Mitru îi plăteau în produse agricole. În fiecare sîmbătă se ducea acasă, la Coteana, pe jos. Anul 1962 a fost, pentru Dumitru Tinu, anul marilor împliniri. A avut prima pereche de pantofi (făcuţi de cizmarul satului Coteana), a absolvit Institutul de Limbi Străine din Bucureşti şi a intrat în presă, la Scînteia, la Departamentul Politică Externă... Cam atît. În rest, cîteva comentarii despre destinul unui copil sărac, ajuns, prin ambiţie, pe culmile gloriei şi cîteva declaraţii (convenţionale, mi se pare mie, şi într-un limbaj cam... forestier, iertaţi cinismul).
citeste tot >>

Moartea tragică a ziaristului, devenit, prin dispariţie, personaj de roman, i-a transformat biografia în spectacol public. A fost voia destinului. Un destin care continuă postum şi va continua încă multă vreme, pînă la o nouă dispută între moştenitori, eventual pentru drepturile de autor la un viitor scenariu de film. Moartea gazetarului, survenită brusc, printr-un stupid accident de maşină, a punctat finalul unei tragedii cu patru personaje: Dumitru Tinu, Tamara Tinu - soţia lui, Ana-Maria Tinu - fiica legitimă, şi Emilia Iucinu.
citeste tot >>

... Vineri, 7 februarie 2003, a apărut în "Naţional" articolul "Regizorul Ioan Cărmăzan va face un film despre viaţa lui Tinu". Pe la prînz, l-am sunat pe Cărmăzan pe mobil. "Nu e Nuţu, mi-a răspuns o voce repezită. Sînt Fănuş Neagu, secretara lui". Am început să rîd şi m-am prezentat. "Bă - s-a răstit prieteneşte la mine scriitorul - o să faceţi voi filmul ăsta cînd o zbura porcu' care nu s-a născut încă. Păi credeţi voi că vă lasă ăştia să-l faceţi? - Care ăştia, maestre? - Păi tu pe ce lume trăieşti? - Într-o lume incoloră, că n-am culoare politică. - Atunci, din ce trăieşti? - Da' dumneavoastră din ce trăiţi? - Eu trăiesc din prestigiu, dar am 70 de ani... Uite, ţi-l dau pe pe Cărmăzan"... Nuţu avea vocea răguşită ca după o probă de fond. "Ce mi-ai făcut, nebunule? Au venit ăştia cu televiziunile peste mine... - Ce ţi-am făcut? Te-am făcut celebru, Nuţule, asta ţi-am făcut"...
citeste tot >>

Sunt necesare câteva precizări. Motivele care m-au determinat să scriu această carte au dispărut, chiar în cursul anului 2003, când am început-o. Revenind asupra ei, după şase ani, am constat că ezitările mele, bâjbâielile în privinţa modului de abordare, îi adaugă o dimensiune în plus. Inspirată de moartea lui Dumitru Tinu, cartea s-a transformat, pe măsură ce o scriam, dintr-o anchetă relatată sub formă de jurnal - în ficţiune curată. Am lăsat-o exact aşa cum am scris-o atunci, fără niciun fel de intervenţie.
citeste tot >>