Procesul s-a încheiat cu o condamnare la opt ani de muncă silnică, cu deportare. Sentinţa a fost destul de blîndă, deoarece criminalul nu numai că refuzase să se apere, dar parcă dorea cu tot dinadinsul să se învinuiască mai rău. La două luni după deportarea lui Raskolnikov în Siberia, Dunia s-a măritat cu Razumihin. A fost o nuntă tristă şi fără zgomot. Pulheria Alexandrovna i-a binecuvîntat cu bucurie. Între timp, căpătase o boală ciudată a minţii: deşi toţi îi ascundeau ce se întîmplase cu fiul ei, ea nu încercase niciodată să afle adevărul. Ba chiar îşi inventase o poveste pe care o spunea tuturor. Într-o zi a făcut congestie cerebrală iar în două săptămîni s-a prăpădit.
Sonia l-a însoţit pe Raskolnikov în Siberia, plecînd şi ea cu lotul de deportaţi. Prin intermediul ei, Dunia şi Razumihin ştiau tot timpul ce se întîmplă cu Rodion în închisoare, scriindu-le punctual, o dată pe lună. Între altele, Sonia le spunea că, deşi el se zăvorîse în el însuşi, acceptase noua lui viaţă deshis şi cu simplitate.
Într-adevăr, Raskolnicov înţelegea perfect situaţia, nu aştepta nimic de la viaţă, nu nutrea nici o speranţă. Se ducea la lucru, nu se ferea de muncă, dar nici nu arăta mare rîvnă. Era absolut nepăsător faţă de mîncarea care i se dădea şi care era aproape de nemîncat. Oamenii nu-l îndrăgeau, lumea se ferea de el, ba chiar începuseră să-l urască. Într-o zi, dintr-o pricină oarecare, s-a iscat o ceartă şi toţi s-au năpustit furioaşi asupra lui:
- Necredinciosule! - i-au strigat unul. Nu crezi în Dumnezeu! Ar trebui să fii ucis. Un alt ocnaş s-a repezit la el, turbat de furie. Raskolnikov l-a aşteptat liniştit, tăcut, fără să se clintească, fără să-i tresară un muşchi pe obraz. Gardianul a intervenit la timp.
Niciodată nu vorbise cu ei despre Dumnezeu, despre credinţă, şi totuşi voiau să-l omoare ca pe un ateu. Pe Sonia, în schimb, deţinuţii o îndrăgiseră nespus de mult. O cunoşteau toţi, ştiau că-l urmase pe el, ştiau cum trăieşte, unde stă. Încetul cu încetul, între ea şi deţinuţi s-au stabilit relaţii mai strînse, deşi o întîlneau rar, atunci cînd ea venea să-l vadă, o clipă, pe Raskolnikov la locul de muncă. Ea scria familiilor lor şi expedia scrisorile. Rudele lor, venind în oraş, îi încredinţau obiectele şi banii pe care apoi Sonia le ducea la închisoare. Îi spuneau cu toţii "măicuţa Sonia Semionovna" sau "măicuţa noastră bună". Le era drag pînă şi mersul ei. Se duceau la ea după sfaturi şi leacuri atunci cînd erau bolnavi.
Într-o zi, Raskolnikov a căzut la pat şi a fost internat în spitalul închisorii. A zăcut multe săptămîni, de la începutul postului de Paşti pînă în Săptămîna Mare. În tot acest timp îl chinuia un vis ciudat, care revenea mereu. Lumea întreagă era osîndită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită şi nemaivăzută, venită din străfundurile Asiei. Trebuia să moară toţi oamenii, mai puţin cîţiva aleşi. Apăruseră nişte viruşi, nişte fiinţe microscopice, care pătrundeau în corpul omului, făcîndu-l să-şi piardă minţile. Căci aceste fiinţe microscopice erau, de fapt, spirite înzestrate cu voinţă şi raţiune... Şi totuşi, niciodată oamenii nu se simţiseră atît de inteligenţi şi de siguri de adevărul lor infailibil, ca atunci cînd erau atinşi de această boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, oraşe, popoare, se molipseau şi cădeau pradă nebuniei. Ciuma aceasta se întindea, înainta mereu. Din lumea întreagă nu se puteau salva decît cîţiva oameni, curaţi la suflet, destinaţi să dea naştere unei noi omeniri. Dar nimeni nu-i lua în seamă pe aceşti oameni, nimeni nu le auzea glasul. Visul acesta lăsase urme adînci în mintea lui Raskolnikov. Încă îl mai frămînta amintirea lui atunci cînd, la cîteva zile după ce s-a însănătoşit, s-a întîlnit cu Sonia. Fata i-a întins, ca de obicei, mîna, cu sfială, temîndu-se ca nu cumva, el s-o respingă. Avusese dreptate să fie temătoare, pentru că întîlnirile cu Raskolnikov erau aproape întotdeauna subminate de un oarecare dezgust din partea lui, de o tăcere ostilă şi îndărătnică. Acum, însă, mîinile lor s-au întîlnit şi au rămas unite. Erau singuri, nu-i vedea nimeni. Soldatul de escortă se uita în altă parte. Deodată, o putere nevăzută l-a aruncat pe Roskolnikov la picioarele Soniei. Plîngea şi-i îmbrăţişa genunchii. În prima clipă Sonia s-a speriat, dar aproape numaidecît a înţeles totul. În ochii ei s-a prins o fericire fără margini. Şi-a dat seama că nu mai era nici o îndoială, că el o iubea, o iubea nemăsurat. Că în sfîrşit sosise clipa...
În seara aceleiaşi zile, cu capul pe pernă, Raskolnikov şi-a dat seama că în el viaţa înlocuise judecata. În conştiinţa lui se năştea ceva nou: "Oare poate, acum, credinţa ei să nu fie şi credinţa mea?". Sub perna avea Evanghelia dăruită de Sonia, înainte de a fi deportat. Aceeaşi Evanghelie din care ea îi citise, cîndva, despre învierea lui Lazăr. A luat-o, fără să mai stea pe gînduri, şi a deschis-o.
 

SFÂRŞIT