Pe 26 decembrie, a încetat din viaţă, într-un spital din Paris, în urma unei insuficienţe cardiace, marele regizor român Dinu Cocea. Avea 84 de ani (s-a născut pe 22 septembrie 1929, în comuna Periş, din judeţul Ilfov).

Ne-am obișnuit ca atunci când moare o personalitate din lumea teatrului sau a filmului, mass-media să reacționeze zgomotos, în funcție de nivelul notorietății fiecărui decedat. Dacă luăm acest zgomot mediatic ca normă a vieții publice, lui Dinu Cocea i se face o mare nedreptate, pentru rangul său în cinematografie este foarte înalt. Pe de altă parte e mai bine (dacă se poate spune așa) că presa tace, pentru că familia poate să se ocupe în  liniște  de rânduielile impuse de tristul eveniment. Explicația acestei tăceri este lipsa de cultură cinematografică a tinerei bresle a jurnaliștilor, dar și discreția vieții regizorului.

Este însă corect  și moral să se știe, măcar într-o frântură de evocare, cine și cât de mare regizor a fost Dinu Cocea. În orice caz, consider că este de datoria mea să fac această subliniere, măcar pentru faptul că am avut privilegiul de a-l fi cunoscut.

În tinerețe, împreună cu soția sa, Pușa Cocea

Chiar și într-o evaluare pur statistică, Dinu Cocea a avut cea mai mare performanță de succes la public, devansându-l chiar și pe Sergiu Nicolaescu. Astfel, creația sa cinematografică a avut cea mai mare medie de spectatori pe film rulat (3.985.000), urmat de Sergiu Nicolaescu (3.978.054 de spectatori pe film rulat) şi Mircea Drăgan (3.762.694). Cu doar 13 filme, a cumulat 51.809.422 spectatori de sală, adică de două ori şi jumătate populaţia României. A regizat toate filmele cu haiduci. Şi cel cu Ion Besoiu în rolul principal (“Haiducii”), şi cele cu Emanoil Petruţ (“Răpirea fecioarelor” şi “Răzbunarea haiducilor”) şi cele cu Florin Piersic (“Haiducii lui Şaptecai”, “Săptămâna nebunilor” şi “Zestrea Domniţei Ralu”). El a făcut, practic, din Florin Piersic sex-simbolul cinematografiei româneşti. A mai regizat “Paraşutiştii”, “Instanţa amână pronunţarea” şi “Ecaterina Teodoroiu”. Ultimele filme au fost, în 1980, “Iancu Jianu zapciul” şi “Iancu Jianu haiducul”, cu Adrian Pintea în rolul principal. A fost un moment predestinat pentru că atunci, în acele filme, avea să se consacre imaginea ecvestră a actorului Adrian Pintea.

CALVARUL

Gloria de regizor i-a fost întreruptă însă, în plină ascensiune, în 1980 când, în urma unui scenariu care a fost considerat subversiv (“Pe apa sâmbetei”) i s-a interzis să mai facă filme. În disperare de cauză, regizorul a făcut cerere de plecare în Franţa, dar Ceauşescu n-a acceptat, deşi însuși Francois Mitterand, președintele Franței la vremea aceea, a intervenit pentru el. Dinu Cocea era sechestrat astfel în propria ţară, fără posibilitatea de a mai regiza. În 1986, Mitterand i-a acordat însă cetăţenia franceză, în timp ce regizorul se afla încă în România. Ceauşescu nu s-a mai putut opune. Dinu Cocea s-a stabilit în Franţa, mai întâi la Franconville, apoi la Paris, într-un frumos apartament oferit de Primăria Capitalei franceze. Aici l-a cunoscut pe fostul primar din Săpânţa, justiţiarul Toader Şteţca, într-o împrejurare pe care am relatat-o cu altă ocazie... Cu puțin timp înainte de a părăsi România, a fost vizitat de Adrian Pintea, care i-a spus următoarele cuvinte: “Am auzit că pleci definitiv. Eu te felicit pentru şansa asta. Aş pleca şi eu, dar nu mă lasă inima”.

Dinu Cocea la Paris, după 1986

Așadar, Dinu Cocea s-a mutat în Franța în 1986, după șase ani de interdicție profesională. Locuinţa sa din Bucureşti, aflată pe Căderea Bastiliei nr. 19, a fost ocupată de miliardarul (fost colonel de securitate) Constantin Anghelache, ceea ce avea să prefigureze adevăratul calvar al marelui regizor. Acest calvar avea să înceapă în 1990, când a avut proasta inspirație de a reveni în România. Nu s-a putut abține pentru că îl legau însă prea multe de ţara natală: un frate, o soră, verişoara sa Dina Cocea (marea actriţă decedată nu demult, la 96 de ani), filmele care l-au făcut celebru, amintirile... În 1996 cere în instanţa retrocedarea locuinţei dar, în timpul procesului, Primăria vinde apartamentul celui care-l ocupase între timp: Constantin Anghelache (deşi regizorul notificase şi Primăria, şi ICRAL-ul că apartamentul se află în litigiu). Între timp, pentru că i se încălcau sistematic drepturile, iar procesul se tergiversa nejustificat, Dinu Cocea acţionează statul român la CEDO. În sfârşit, după 10 ani de judecată la toate instanţele posibile, Dinu Cocea şi-a recuperat locuinţa prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, “proprietarul” Constantin Anghelache fiind nevoit să părăsească apartamentul prin executare judecătorească. Fericit, Dinu Cocea a oprit procesul de la CEDO, a returnat primăriei Parisului apartamentul în care stătuse până atunci şi a venit cu soţia la Bucureşti, în vechea lor locuinţă. Bucuria avea să le fie însă de scurtă durată, căci Constantin Anghelache nu renunţase.

VICTORIA

Nemaiputând ataca sentinţa, miliardarul a atacat executarea judecătorească, printr-o grosolană forţare a legii: a apelat la clauza “săracului” din Legea 241/2001, mai exact de prevederile articolului 6: “proprietarul recunoscut de justiţie (adică Dinu Cocea n.r.) va încheia cu persoanele care au cumpărat locuinţa în baza Legii 112/1995 şi care o ocupă efectiv (adică Anghelache n.r.), la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani”. Numai că, la pct. b) al articolulului 13 din aceeaşi lege, mai scria ceva: “Prelungirea contractelor de închiriere nu se aplică în cazul contractelor ai căror titulari sunt proprietari ai unei locuinţe corespunzătoare ori au înstrăinat o locuinţă corespunzătoare, după data de 1 ianuarie 1990, în aceeaşi localitate”. Judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti n-au văzut însă acest articol care îl viza cu vârf şi îndesat pe Anghelache (acesta “înstrăinase”, în 1992, două imobile personale, cedându-le... propriei firme, Impresan SRL). Iar juriştii Primăriei Capitalei (unde lucra Adelaida, soţia lui Anghelache, în calitate de director la Direcţia Generală de Statistică) au susţinut punctul de vedere al bietului miliardar rămas pe drumuri. Tribunalul Bucureşti, prin decizia din 20 februarie 2007, l-a obligat pe Dinu Cocea “să predea contestatarilor posesia apartamentului”.

Din fericire, nu acesta a fost finalul. Dinu Cocea a reuşit să-şi recupereze casa, după o luptă costisitoare şi epuizantă. Vocaţia de luptător a regizorului a fost mai puternică decât puterea financiară a lui Anghelache, decât jocurile de culise şi corupţia din Justiţie.

P.S. Nu mai țin minte cu precizie când l-am cunoscut. Era pe la începutul anilor 2000, când mi-a relatat problemele sale cu locuința pe care nu reușea să și-o recupereze. L-am ajutat cum m-am priceput, ca ziarist, și îmi place să cred că intervențiile mele în presă i-au fost întrucâtva de folos. Dar nu știu... Am rămas însă prieteni...

Cred că mă aflu în posesia ultimelor înregistrări filmate cu el. E vorba de un reportaj despre Toader Ștețca, fostul primar din Săpânța, care urma să se monteze prin 2010. Din păcate, ba chiar din nenorocire, l-am tot amânat, așa cum am amânat foarte multe lucruri importante din viața mea, pentru fel de fel de urgențe de doi lei. Și uite că acum Dinu Cocea a murit, fără să fi apucat să-l vadă. Andre Malraux spunea că cel mai îngrozitor lucru în moarte e faptul că face iremediabil tot ceea ce a precedat-o…

A murit un mare regizor român. Dumnezeu să-l aibă în paza sa.