“O, genii întristate care mor

 În cerc barbar şi fără sentiment, -

Prin asta eşti celebră-n Orient,

O, ţară tristă, plină de humor...”

                                  (G. Bacovia – Cu voi)

Joi seara s-a stins din viaţă, intrând în Fiinţa memoriei noastre spirituale, marele umorist Dan Mihăescu.

Nu ştiu cine şi cui ar trebui să-i transmită condoleanţe. Poate Dumnezeu – nouă, pentru că a ne-a murit RÂSUL. Râsul homeric sau şoptit, râsul inocent, râsul satiric, râsul tandru, râsul tăios, râsul subtil, râsul transparent, râsul demolator, râsul care zideşte… Într-un cuvânt, râsul lui Dan Mihăescu, livrat publicului prin artişti de acelaşi calibru: Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Amza Pellea, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Octavian Cotescu, Puiu Călinescu, Cornel Vulpe, Ştefan Bănică, Vasilica Tastaman, Coca Andronescu. Adică toţi cei care nu mai sunt… Am rămas singuri, să ne descurcăm cu băşcălia trivială, aducătoare de audienţă şi bani fără-număr, fără-număr…

Nu cunoaştem atâtea cuvinte cât să-l putem evoca. Îl evocă însă faptele sale umoristice  (“de tot râsul”, ar spune el) distilate în scheciuri, scenete şi filme. Ultimul monolog şi l-a rostit singur, pe 31 martie 2011, la lansarea cărţii “Spovedania unui umorist” (autor Annie Muscă), în care el a fost, pentru prima dată în public, personajul principal. Iar în invitaţia la eveniment şi-a făcut singur portretul, aşa cum s-a văzut în oglinda retrovizoare a trecutului:

“Am fost copilul unui secol bolnav, cu nesanşa de a mă naşte într-o parte de lume unde, ani mulţi, s-a experimentat pe oameni un sistem asocial, conceput de genii ale răului, măcinând vieţi, deturnând destine, inversând valorile, pervertind suflete, siluind conştinţe. N-am fost nici victimă, nici călău, poate doar un cobai ceva mai rezistent. Şi totuşi, cu o viaţă interesantă. Începută în regat, continuată în republici populare, apoi socialiste, cu regim de gulag, ajungând astăzi la statul de drept, de drept comun, postrevoluţionar, şi gândind la dreptatea lui Nicolae Iorga, care a spus că la o revoluţie filozofii tac, martirii mor şi gunoaiele ies la suprafaţă. În timpul vieţii mele, am alergat de nebun prin două secole, 20 şi 21, prin două milenii, 2 şi 3, nu mai ştiu când şi cum am ajuns un om care aduce râsul. Poate am moştenit de la mama mea, un anume simţ al umorului, amestecat de multe ori cu sarea din lacrimă. Oricum, aceste rânduri nu se vor despre itinerarul unui vehicul plin cu regrete. Prin viaţa mea, ca o alee lungă, au zăbovit oameni importanţi, mulţi artişti nepereche, pentru care am scris, pe care i-am filmat, lăsând în urma noastră dovezi eterne că românul ştie de glumă. Am avut norocul să trăiesc între Oameni-Oameni şi, din fericire, m-am vaccinat adesea cu ser anti-jigodie. Multe din zilele mele senine au purtat nume de femei frumoase şi m-au onorat cu prietenia lor mai toţii actorii cu stea în frunte, ai acestei ţări triste, plină de umor, vorba poetului”.

P.S. Dan Mihăescu este, din 6 martie 2011, colaborator al revistei CERTITUDINEA. Începând de luni 28 ianuarie 2013, va intra în colegiul de redacţie.