Niciodată, în istoria României, mitocănia, bădărănia, mârlănia şi toate celelalte sinonime ce desemnează nuanţe ale aceluiaşi tip de caracter nu au fost atât de vizibile şi de masiv reprezentate la nivelul instituţiilor publice. Se pare că succesul acestor personaje reprezintă propria noastră oglindă, dincolo de jocurile de culise care le-au permis să acceadă în funcţii. Discursul lor politic - sau public în general - corespunde nivelului de mentalitate comunitară. Sunt, cu toţii, nişte proiecţii ale psihologiei colective gregare. Vârful de lance al mitocanilor publici este, fără îndoială, Traian Băsescu, actualul şi, probabil, viitorul preşedinte al României.

Fac această amară predicţie pentru că, deocamdată, populaţia votantă - adică ceea ce numim convenţional “opinia publică” - nu a făcut pasul de la frustrare la interes. Îl preferă pe Băsescu pentru că-i plac discursul lui, râsul lui, glumele lui de bodegă, nu faptul că ar fi potenţialul salvator al naţiunii. Românii nu se gândesc la situaţia lor nenorocită, la copiii lor, la nepoţii lor, la ziua de mâine sau la ziua de poimâine. Le place Băsescu pentru că acesta are tupeul pe care ei nu-l au, dar pe care ar vrea să-l aibă: acela de a-i scuipa, denunţa sau arunca peste bord pe toţi cei care nu-i convin. Este visceral ca şi ei dar, în plus, are “calitatea” lipsei totale de scrupule. Pentru el nu contează principiile sau legile decât în măsura în care acestea sunt arme ajutătoare. Iar dacă devin piedici în atingerea scopului personal le ignoră, le combate sau le scoate la referendum.

Aduc, în sprijinul celor afirmate, o întâmplare la care am fost martor. Un consilier de pe vremea când Băsescu era primar, îmi povestea, indignat, că insul trăgea pârţuri în şedinţele de consiliu, bulversând pe toată lumea. “Poate o face involuntar” - încercam eu să-i temperez furia, amuzat totuşi de ineditul relatării şi cu o oarecare satisfacţie, pentru că aveam o părere proastă despre activitatea consilierilor. “Nu-i adevărat, o face intenţionat. E un nenorocit cu mentalitate de căpitan de vapor” – insista domnul cu pricina. “Poate e nevoie, în acest moment, tocmai de o asemenea strategie” - încercam eu să ridic nivelul discuţiei. “Adică vi se pare normal să-i arunci peste bord pe toţi cei care te-au ajutat, atunci când te vezi cu sacii în căruţă?... Uite, să vă mai dau un exemplu. În timpul şedinţelor, se apleacă la urechea vreunuia dintre noi şi-l înjură, domnule! Îl înjură sau îl jigneşte într-un mod în care ăla nu poate suporta. Şi, normal, omul recţionează furios. Noi, ăilalţi, nu ştim ce i-a spus primarul la ureche. Îl vedem doar pe ăla cum recţionează. Iar primarul - ştiţi ce face? Cu o mutră nevinovată, ne zice: <Domnilor, aşa nu se poate dialoga, uitaţi-vă la el cum face. Chemaţi un psihiatru!>… E un nenorocit, dom’le, un ticălos”…

Am şi astăzi convingerea că acei consilieri îşi meritau tratamentul. Dar, dincolo de savoarea grobiană a situaţiei relatate, nu putem să nu observăm că, la baza acestui comportament, nu stă nici pe departe vreo atitudine de justiţiar ci, pur şi simplu, bădărănia funciară, profundă, a personajului. Manifestată, ce-i drept, cu o inepuizabilă imaginaţie. Traian Băsescu e prototipul bădărăniei absolute, mitocanul public nr. 1. Este insul capabil să se c… la tine l uşă şi apoi să sune ca să-ţi ceară hârtie igienică. Iar dacă refuzi sau îi tragi un pumn în faţă te denunţă public – la televizor, la UE sau la preşedintele SUA - că eşti mitocan, neeuropean sau duşman al democraţiei.

Traian Băsescu este, din păcate, şi viitorul preşedinte al României. Fiind un excelent luptător în bătăliile fără reguli, are o strategie electorală foarte simplă: loveşte sub centură, îi provoacă pe adversari să facă la fel şi, în clipa imediat următoare, opreşte lupta şi arată cu degetul opoziţia ticăloşită care vrea să-l asasineze politic. Vorbeşte exact cât trebuie, se lamentează atât cât trebuie, plânge atât cât trebuie. După care continuă lupta şi câştigă, având publicul de partea lui. Nu contează că a minţit, a furat sau a tras pârţuri în şedinţele de consiliu cu câteva secunde înainte, în văzul întregii lumi. Câştigă pentru că, vorba lui Nae Ionescu, “opinia publică n-are memorie”.