George Bernard Shaw spunea că „dacă cel mai umil om nu poate pune în mișcare cea mai înaltă curte, Justiția este o batjocură”. Există însă batjocuri și mai mari în care se complace Justiția. De pildă, atunci cînd o decizie a celei mai înaltă curți nu poate pune în mișcare instituțiile democratice ale unui stat, pentru a transpune în fapt o sentință reparatorie.

Avem, în această speță, un caz recent, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat o sentință, iar instituția pe „teritoriul” căreia trebuia aplicată (respectiv Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară) a răspuns, textual, că „hotărârea CEDO transmisă de către AECD (Asociația Europeană a Cadrelor Didactice n.n.) este un document cu caracter informativ, USAMVB neavând nici o legătură și niciun fel de obligație față de această hotărâre”.

În perfectă rezonanță cu USAMVB, Înalta Curte de Casație și Justiție din România, la rândul ei, în loc să se îngrijească de executarea sentinței CEDO, îl pune la plată tot pe reclamant, adică pe victima abuzului. Într-o țară real democratică, o asemenea situație n-ar fi posibilă. Prezentăm pe scurt acest caz de patologie juridică și socială, posibil, totuși, în România.

 În data de 8 martie 2005, apărea, în România Liberă, un articol intitulat „Corupție la nivel universitar” prin care era semnalat un plagiat grosolan: Oana Arina Antoce, cadru didactic la USAMVB, a copiat în proporție de 80% (și fără să precizeze sursa compilată) o lucrare de referință în domeniu, intitulată „Oenologie” (apărută la Editura Didactică și Pedagogică, în 1990) și semnată de câțiva oenologi și chimiști reputați: N. Pomohaci, M. Gheorghiță, I. Iuoraș, V. Stoian, A. Cotrău și V. Cotea. Plagiatul era intitulat „Chimia vinului” și a fost utilizat de dr. Oana Arina Antoce pentru a accede la postul de conferențiar. Mai mult, prefața plagiatului a fost semnată de prof. univ. dr. ing. Ioan Nămoloșanu, prorectorul universității și referent științific al lucrării, care a devenit, astfel, protectorul plagiatului. Cele semnalate de „România Liberă” se întâmplau în 2004. 

În baza Legii nr. 571/14 decembrie 2004, care „protejeaza personalul din autoritățile și instituțiile publice și din alte unități, ce semnalează încălcări ale legii, și denunțătorii actelor de corupție”, conferențiarul Aurelian Oprea de la Facultatea de Horticultura din București a semnalat imediat Decanatului și Rectoratului USAMVB furtul intelectual de proporții, comis de numita Oana Arina Antoce. Numai că, imediat dupa semnalarea în presă a plagiatului, Aurelian Oprea a fost „convocat”  la rectorat, la o așa-zisă „ședință de analiză” (14 martie 2005) în care, în loc să se demareze acțiunea de verificare și sancționare a plagiatului, cel care a fost tras la răspundere a fost chiar avertizorul furtului.

Copia și originalul

Din acel moment, împotriva lui Oprea s-a declanșat campania de ostracizare profesională „În data de 19 aprilie 2005 - declara el, în presă, la vremea aceea, tot în România Liberă - , din ordinul conducerii, s-a convocat o ședință lărgită de catedră (cu participarea prorectorului, decanului și prodecanului) cu scopul primordial de a mă scoate din laboratorul de lucru, destinat cercetărilor, cursurilor și lucrărilor practice cu studenții, în care am și biroul. Pretextul acestei evacuări a fost redistribuirea spațiilor catedrei în favoarea doctoranzilor prorectorului. Astfel, peste 50% din etajul superior al clădirii catedrei a fost oferit "amical" unei alte facultăți, care deține spații suficiente. Alte două încăperi au fost închiriate asociației ADAR - asociația unde funcționează soția prorectorului - la un preț ridicol, de 50 USD/an". 

A urmat un lung proces în care Asociația Europeană a Cadrelor Didactice (al cărei membru era și conferențiarul Aurelian Oprea) s-a constituit în parte cvilă și a acționat în judecată pe numiții Oana Arina Antoce și Constantin Ioan Nămoloșanu, proces care a fost pierdut definitiv la 30 octombrie 2007, iar reclamantul obligat să plătească cheltuielile de judecată și daune morale: 27.877 lei (aproximativ 7.470 euro). 

În 29 februarie 2008, conferențiarul Aurelian Oprea (prin Asociația Europeană a Cadrelor Didactice) a dat în judecată, la CEDO, statul român, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 

Pe 15 decembrie 2015 (deci după aproape 7 ani de judecată), Curtea de la Strasbourg pune următoarea rezoluție (rămasă definitivă la 19 aprilie 2016):

„În Cauza Aurelian Oprea împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Andras Sajo, preşedinte, Vincent A. De Gaetano, Bostjan M. Zupancic, Paulo Pinto de Albuquerque, Egidijus Kuris, Iulia Antoanella Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, şi Fatoş Araci, grefier adjunct de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la 15 decembrie 2015, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.

(urmează 82 de puncte, care cuprind procedura, circumstanțele cauzei, argumentele părților, motivarea Curții, Concluzia, prejudiciul, cheltuielile de judecată, dobânzi moratorii etc.) 

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenţie şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;

3. hotărăşte, cu şase voturi la unu,

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:  

- (i) 7.470 EUR (şapte mii patru sute şaptezeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;

- (ii) 4.500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

- (iii) 720 EUR (şapte sute douăzeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Aici ar fi trebuit să se încheie totul și justiția să fie repusă în drepturi, prin plata celor 12.690 euro pe care statul român trebuia să-i restituie lui Aurelian Oprea. Numai că, împotriva Deciziei CEDO, Înalta Curte de Casație și Justiție, care, nu se știe de ce, redeschisese procesul fără intervenția reclamantului (inexplicabil, deoarece sentința fusese definitivă și irevocabilă și era în defavoarea reclamantului recurent), dă un „supliment” de sentință, pe data de 17 martie 2017, prin care „obligă pe recurentă (Asociația Europeană a Cadrelor Didactice n.n.) la plata sumei de 600 lei către intimata-pârâtă Antoce Arina Oana, cu titlu de cheltuieli de judecată”.

Și, ca să fie treaba rotundă și absurdul complet, după ce, în urma deciziei CEDO, Asociația Europeană a Cadrelor Didactice a înștiințat conducerea UASMBV în două rânduri (pe 18.07.2016 și pe  28.07 2016) despre conținutul acestei decizii, rugând dispunerea „măsurilor legale pentru combaterea cazurilor de plagiat”, iată ce a răspuns Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară: „Hotărârea CEDO transmisă de către AECD (Asociația Europeană a Cadrelor Didactice n.n.) este un document cu caracter informativ, USAMVB neavând nici o legătură și niciun fel de obligație față de această hotărâre”. 

Ce putem înțelege din toate acestea? Că în România deciziile CEDO sunt facultative? Că au doar un „caracter informativ”? Sau că, așa cum formula G.B. Shaw, referindu-se la un cu totul alt timp și alt spațiu, JUSTIȚIA, ÎN ROMÂNIA, ESTE O BATJOCURĂ?