Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

Societatea civilă în România, din 1990 până în prezent

Data publicarii: 05.04.2012 00:13:00

Conform lui Marc Chevrier ("Une grand oubliée: société civile"), societatea civilă reprezintă „ansamblul raporturilor interindividuale, a structurilor familiale, sociale, economice, culturale, religioase, care se dezvoltă în societatea dată, în afara cadrului şi intervenţiei statului”. Aceasta cuprinde forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile nonguvernamentale - asociaţiile sau fundaţiile, sindicatele, uniunile patronale - sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă.

 

Încadrare istorică şi geopolitică

 

Sociologul american Amitai Etzioni, fondator, în 1991, al revistei The Responsive Community, care este un critic acerb al vieţii politice americane, al proastei medieri operate de partidele tradiţionale şi al legăturilor de complicitate evidente ce unesc parlamentarii pe de o parte, şi grupurile de presiune şi puterile finaciare pe de altă parte, consideră Statul şi economicul ca fiind incapabile de a restaura solidaritatea pierdută a indivizilor. Într-un astfel de context, el propune ca necesară modificarea regulilor societăţii moderne şi redarea unui sens nou ideii binelui comun. Pentru el, societatea civilă reprezintă mediul în care se află mijloacele de provocare a acestei schimbări.

 

O tendinţă asemănătoare, de data asta programatică, descoperim şi în principiile constitutive ale Uniunii Europene, sub forma conceptului de multilevel governance. Aceasta este, în literatura de specialitate, o nouă teorie a integrării europene, alături de neofuncţionalism, interguvernalism, neoinstituţionalism. Uniunea este definită, prin prisma acestei teorii, ca prima formă politică postmodernă la nivel internaţional. Uniunea Europeană este concepută astfel ca o entitate complexă, unde statele rămân actori principali, dar nu unici.
Aşadar, ceea ce numim convenţional SOCIETATEA CIVILĂ începe să capete o importanţă fără precedent în noile paradigme politice, în care statului piramidal i se adaugă un model policentric reţelar, diferit de sistemul centralizat.

 

 

 Piaţa Universităţii 1990

 

Liga Studenţilor, Piaţa Universităţii şi Alianţa Civică

 

Istoria postdecembristă a societăţii civile în România se prezintă, până la momentul ianuarie 2012, ca istoria unui eşec, deşi pe site-ul Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile aceasta este definită, triumfal, în următorii termeni: „Societatea civilă este o noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale - sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lânga factorii de decizie, pe lânga instituţiile statului de drept, pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă”.

 

Prima formă de societate civilă, născută spontan, pe 23 decembrie 1989, a fost Liga Studenţilor, condusă de Marian Munteanu. În jurul ei s-au polarizat, până în toamna anului 1990, toate forţele democratice ale naţiunii, culminând, în perioada 24 aprile - 13 iunie 1990, cu fenomenul Piaţa Universităţii. Manifestaţia a fost, practic, înăbuşită în sânge, de minerii chemaţi de preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu. Această dezbinare majoră între clasele sociale, abil instrumentată de conducerea politică a statului, a fost cea mai puternică lovitură dată societăţii civile în formare, pe de o parte, şi lichidarea de facto şi cvasi-definitivă a mişcărilor studenţeşti.

 

Primul proiect coerent de constituire a unei societăţi civile a fost însă Alianţa Civică. Înfiinţată la 7 noiembrie 1990, aceasta ar fi trebuit să fie, teoretic, vârful de lance al societăţii civile din România. Deşi părea că a fost creată cu cele mai bune intenţii, în sensul celor definite, în realitate n-a făcut decât să adune în jurul ei toate structurile nonguvenamentale, în fapt pentru a le paraliza: Asociaţia „15 noiembrie” din Braşov, Solidaritatea Universitară, Societatea „Timişoara”, Grupul pentru Dialog Social (GDS), Societatea Agora din Iaşi, Grupul Independent pentru Democraţie, Asociaţia Prodemocraţia. La scurt timp de la înfiinţare, Marian Munteanu, fiind în dezacord cu majoritatea membrilor consiliului de conducere (dominat de GDS), a demisionat din funcția de președinte și, după alte câteva luni, s-a retras din Alianța Civică. În 1991, o parte din membrii alianţei au constituit Partidul Alianța Civică, condus de criticul literar Nicolae Manolescu, partid care, în anul 1998, s-a unit cu Partidul Național Liberal.
Alianţa Civică are şi astăzi filiale şi subfiliale în 36 de judeţe ale ţării, dar rolul ei în viaţa socială este eminamente decorativ.

 

 

 

Sindicatele, ultima redută a societăţii civile

 

Ultima formă de luptă civică şi socială cu structurile politice a rămas mişcarea sindicală. Dispersată, dezbinată, restructurată, reunită şi, în final (la sfârşitul anului 2010), configurată în câteva confederaţii sindicale (cea mai puternică fiind CNSLR-Frăţia), forţa sindicală a primit lovitura de graţie în martie 2011, prin arestarea celui mai puternic lider, Marius Petcu, creatorul Federaţiei SANITAS şi preşedinte al CNSLR-Frăţia. Această mişcare politică urmărea însă un scop precis, aşa cum avea să se constate la foarte scurt timp, şi anume defiinţarea spitalelor şi privatizarea sistemului de sănătate. Iar Marius Petcu era cea mai incomodă piedică în calea acestui „proiect”, el fiind şi preşedinte al federaţiei SANITAS. Dar tocmai sistemul de sănătate avea să fie cauza protestelor actuale din Piaţa Universităţii, căci totul a început ca o revoltă a „pacienţilor”.

 

Antecedentele protestelor

 

Aşadar, explozia socială din ianuarie 2012 nu a apărut din senin. Ea a fost precedată de câteva evenimente importante, încă din cursul anului 2011, toate legate de sistemul de sănătate. Primul a fost manifestaţia sindicală de la jumătatea lunii martie 2011 din Piaţa Constituţiei, unde grosul participanţilor era alcătuit din membri ai federaţiei SANITAS. Au fost prezenţi acolo aproximativ 50.000 de oameni, deşi televiziunile şi întreaga mass-media au preluat cifra furnizată de Jandarmerie (6.000 de manifestanţi). La acel miting, liderul sindical Marius Petcu anunţa greva generală în Sănătate pentru a opri desfiinţarea spitalelor. După opt zile, pe 24 martie, liderul SANITAS era arestat şi scos din viaţa publică. Greva generală nu a mai avut loc, şi nici finalizarea Pactului Naţional pentru Sănătate, ce urma să fie semnat între sindicate şi Guvern, în cursul aceleiaşi luni. Ceea ce ar fi făcut imposibil tot ce a urmat, respectiv desfiinţarea rapidă a spitalelor. Consecinţele se cunosc.

 

Lucrurile nu s-au oprit însă aici. La începutul anului în curs, preşedintele României a avut proasta inspiraţie de a iniţia şi impune un nou proiect al Legii Sănătăţii, care ar fi completat şi finalizat măsurile de privatizare abuzivă a sistemului sanitar, inclusiv a serviciului de Urgenţă. Acest proiect, impopular şi distrugător pentru sistemul medical de stat, a determinat gestul de demnitate civică a ministrului secretar de stat Raed Arafat, care şi-a dat demisia din funcţie. În semn de solidaritate cu iniţiatorul şi creatorul SMURD, oamenii au ieşit în stradă în număr destul de mare, mai întâi la Tg. Mureş, apoi la Cluj şi Bucureşti, apoi în zeci de oraşe din ţară. În scurt timp, motivul declanşator al protestului s-a estompat, dezideratele principale fiind demisia preşedintelui ţării şi a guvernului Boc şi alegerile anticipate (şi necomasate).

 

Încercând să calmeze spiritele, preşedintele a retras proiectul de Lege a Sănătăţii şi l-a rechemat în funcţie pe Raed Arafat. Măsura, după cum s-a dovedit, a fost pe de o parte tardivă, iar pe de altă parte insuficientă. Oamenii au rămas în stradă şi continuă să protesteze. Chiar dacă numărul acestor protestatari nu este foarte mare, ei reprezintă doar interfaţa unui fenomen social, în spatele căruia se află nemulţumirea a milioane de cetăţeni. Renaşterea spiritului civic în Piaţa Univesităţii încheie un ciclu simbolic, prin revenirea în locul de unde a pornit. În aceeaşi cheie simbolică, se poate afirma că protestele din Piaţa Universităţii înseamnă începutul societăţii civile în România.

 

 

 Piaţa Universităţii 2012

 

Piaţa Universităţii, un fenomen atipic

 

Ca o observaţie cu caracter general, putem constata că fenomenul Piaţa Universităţii seamănă, la prima vedere, cu manifestaţiile de tip „Occupy Vall Street” din SUA sau „Indignados” din Spania. La o privire mai atentă, constatăm însă altceva, şi anume că, spre deosebire de primele două, revendicările protestatarilor din Bucureşti au caracter punctual, care sancţionează nişte măsuri abuzive şi arbitrare ale puterii politice. Singura latură comună cu formele de protest amintite este faptul că manifestaţia nu are lider, ceea ce o diferenţiază astfel şi de Piaţa Universităţii - 1990.

 

O altă observaţie ar fi aceea că atitudinea puterii faţă de manifestanţi este similară, prin măsurile şi încercările de dezamorsare, cu cea din 1990, când piaţa a fost declarată, de „golani”, „zonă liberă de neocomunism”. Iar diferenţa esenţială faţă de momentul 1990 este aceea că niciuna din încercările de diversiune asupra grupului social din piaţă nu mai au efect.

 

Pe scurt, fenomenul Piaţa Universităţii este atipic atât în raport cu „Indignados”, cât şi în raport cu manifestaţia studenţilor din 1990. Ceea ce face extrem de dificilă orice previziune sociologică. Dar, prin obstinaţia şi îndârjirea cu care protestatarii continuă să rămână în piaţă, e posibil ca manifestaţia să determine o solidarizare faptică a populaţiei, prin ieşirea masivă în stradă. Şi atunci puterea politică va trebui să încerce alte soluţii de dezamorsare, care nu există în actualul context.

 

Dacă am judeca protestele actuale din Piaţa Universităţii cu acelaşi algoritm de gândire aplicat tuturor celorlalte manifestaţii care au avut loc în România ultimilor 22 de ani, am putea trage concluzia că nici aceasta nu va avea urmări. Ceea ce ar fi o greşeală, pentru că deja urmări sunt (retragerea Legii Sănătăţii, readucerea lui Raed Arafat în postul de ministru secretar de stat, amânarea disponibilizărilor din învăţământ şi transporturile feroviare, eliberarea din funcţie a ministrului de Externe Teodor Baconski şi respingerea de către Curtea Constituţională a proiectului de alegeri comasate şi, în final, demisia guvernului Boc), toate fiind victorii – mici, dar clare! – ale protestelor stradale. În afară de asta, nici mentalitatea, nici starea de spirit socială nu mai sunt aceleaşi ca în 1990. Populaţia a fost jefuită sistematic, prin rotaţie, de toate partidele politice care s-au succedat la putere, iar oamenii nu mai sunt dispuşi să creadă şi să accepte nimic dubios. Iar pe preşedinte nu-l mai cred nici dacă spune adevărul. Se cere imperios o schimbare de sistem.

 

 

 

Societatea Civilă „neavenită”

 

Aceeaşi schimbare de sistem o cer şi partidele politice, dar acestea se gândesc doar la schimbarea sistemului politic actual (PDL&Co), deci se întrevede, încă de pe acum, o pregătire de confiscare a posibilelor rezultate finale ale revoltei, de către actuala opoziţie. Ceea ce nu va mai fi la fel de simplu ca până acum, pentru că deja populaţia a început să se organizeze în structuri de societate civilă. În paralel cu manifestaţiile eclectice din Piaţa Universităţii, au ieşit la iveală, în număr mare, noile formaţiuni, organizate sub forma unui forum civic, intitulat Consiliului Naţional al Societăţii Civile. Prima manifestaţie a acestui forum a avut loc în faţa Guvernului, pe 24 ianuarie, de Ziua Unirii. Numărul participanţilor a fost de 14.000 - 15.000 (6.000 - 7.000 după comunicatele Jandarmeriei!) şi a continuat cu un „asalt” asupra Televiziunii. Structurile care au aderat la „noua societate civilă” sunt în număr de 40 şi sunt alcătuite din federaţii şi uniuni sindicale din sănătate, învăţământ, justiţie, armată, poliţie, pensionari, asociaţii, fundaţii etc.
Trei detalii atrag atenţia asupra faptului că societatea civilă a devenit „neavenită” prin maturizare:

1. unele dintre aceste structuri sunt din afara ţării (Europa, SUA, Canada);

2. iniţiatorul forumului şi organizatorul manifestaţiei este un militar: Col.(r) Mircea Dogaru;

3. formele de protest, stradale sau de altă natură, comunicatele şi revendicările în general repun în discuţie şi subliniază, în mod expres, principiile şi idealurile sociale şi naţionale.
 

Programul asumat şi promovat de cele 40 de structuri civice grupate sub forma Consiliului Naţional al Societăţii Civile este alcătuit din 12 puncte clare şi are ca primă ţintă „schimbarea, prin orice mijloace legale, a regimului actual”.

 

Aşadar, după insistenţa, persistenţa şi anvergura vizibilă (dar şi cea invizibilă, a aşteptării) a acestor proteste, este de presupus că se vor întâmpla schimbări importante (dacă nu chiar majore) în spectrul şi configuraţia structurală a sistemului politic. Nu este exclusă, după căderea guvernului, chiar căderea preşedintelui şi organizarea alegerilor anticipate. Iar meritul nu va fi al partidelor politice din opoziţie, ci al societăţii civile, în ambele forme „neavenite” ale acesteia: cea spontană (manifestaţia continuă din Piaţa Universităţii) şi cea organizată sub forma CONSILIULUI NAŢIONAL AL SOCIETĂŢII CIVILE.

Afisari: 2837
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter