Spitalul General CF Pașcani împlinește astăzi, 24 noiembrie, 90 de ani de la înființare. Ei, și? - s-ar putea întreba cineva. Cât de importantă poate fi, pentru interesul public, aniversarea unui spital de provincie, ca să fie semnalată pe un canal media? Păi, dincolo de faptul în sine, că există un spital care n-a fost încă transformat în cazinou sau discotecă (deci a supraviețuit infracționalității instituționale), mai contează și potențialul de notorietate al locului și al zonei. Hai să vedem cum stau lucrurile.

Pe vremuri, primele noțiuni despre orașul Pașcani le primeam prin intermediul literaturii școlare. Vă mai aduceți aminte de „Domnul Trandafir” (replica suavă a sinistrului „Domn Vucea” al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea)? Ei, bine, „Domnul Trandafir” era din Pașcani și se numea, de fapt, Mihai Busuioc. Dar de Mihail Sadoveanu mai știm ceva? Era tot din Pașcani. Despre marele (și controversatul) scriitor  se poate dezvolta însă o discuție mai amplă pentru că, deși face parte din triada  marilor povestitori moldoveni (Neculce-Creangă-Sadoveanu), el era pe jumătate oltean din Sadova (județul Dolj). Tatăl său, avocatul Alexandru Sadoveanu, poposise în Moldova în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unde a cunoscut-o pe Profira Ursache, fată de răzeși analfabeți din localitatea Verșeni, cu care a trăit în concubinaj. De aceea, paternitatea scriitorului a fost recunoscută abia la vârsta de 11 ani (1891). Se pare însă că gena maternă, moldovenească, este cea care i-a marcat destinul, nu pragmatismul olteanului din Sadova.

Marele scriitor definea orașul Pașcani, într-una din cărțile sale, ca fiind „locul unde nu s-a întâmplat nimic”, adică un loc în care săracii mor de sărăcie iar bogații de plictiseală. Și totuși aici tot timpul se întâmplă s-au s-a întâmplat ceva, dar nu știe lumea. Mai ales din 1856 încoace, odată cu începerea construirii căii ferate Liov-Cernăuți-Iași (inaugurată în 1869), care trecea prin zonă. De aceea nici personalitățile n-au întârziat să se manifeste. Iată câteva dintre acestea, fără pretenția de a epuiza lista: Visarion Puiu (1879 - 1964), mitropolit, Constantin Ciopraga (1916 - 2009), critic și istoric literar, Ion Vasilenco (1926 - 1977), critic și istoric literar, Octavian Nemescu, compozitor, Mihail Voicu, inginer, membru corespondent al Academiei Române, Leonard Gavriliu (n. 1927), scriitor etc.

În privința asistenței medicale în zonă, de-a lungul timpurilor, ea s-a manifestat încă de la începuturile consemnate istoric ale localității, când apăruse, și în țările române, așa-zisa „medicină doftoricească” (științifică), pe lângă cea „băbească” (empirică). Bolnițele mănăstirilor s-au consemnat ceva mai târziu. Primele mărturii despre un vindecător în zona Pașcanilor datează din 1582, din timpul celei de-a treia domnii a lui Petru Șchiopul. E vorba de o relatare a lui Grigore Ureche care, povestind cum a fost devastat Pașcaniul de o armată de cazaci, precizează că în această luptă a fost rănit însuși Leonte Balica hatmanul, comandantul oștilor moldovenești, care a fost îngrijit de o tămăduitoare localnică.

Hatmanul însă n-a supraviețuit. Nici rănilor, nici tratamentului, chiar dacă tămăduitoarea nu era una oarecare ci, se pare, cea mai vestită din Moldova și se numea Vârlăneasa, după cum rezultă dintr-un document ulterior: „Ieremia Movilă, mare vornic al Țării de sus a Moldovei, întărește mătușii sale Vârlăneasa din Corni  o fată de țigan dăruită de hatmanul Balica, pentru că-l îngrijise de când a fost împușcat de cazaci iar soțiile lor erau plecate în Polonia”.

La curtea din Iași a lui Petru Șchiopul, prezența medicilor străini care se perindau era ceva frecvent. Iată doar câteva nume consemnate de cronici și de documente: Johannes Fascheng din Bistrița (neamț), Francisc Domestikos Lascaros din Chios și Orazio Carrera (ambii greci), Solomon Nathan Aschenassi zis Tedeschi (evreu).

Primele vaccinări practicate în Moldova și Țara Românească sunt consemnate pe vremea Cantacuzinilor (sfîrșitul secolului al XVII-lea), când atât la Iași, cât și la București, existau doi medici greci, Emanoil Timoni, respectiv Iacob Pylaryno, ambii cu studii la Padova.  Nu se știe dacă aceștia au locuit/activat și la conacul Cantacuzinilor de la Pașcani, cert este că erau la curent cu unele tehnici empirice de „variolizare”, practicate de țăranii noștri, pe care le-au preluat și le-au și aplicat. Ba chiar au publicat lucrări pe această temă (prevenirea variolei prin vaccinare), cu mult înaintea lui Eduard Jenner.

  În timpul domnitorului Alexandru Moruzi (1802-1806) a început practicarea vaccinării jenneriene și în Moldova, prin doctorii Gustav Carol Hesse (1803) și Carol Frolich (1804). Cei care practicau o asemenea metodă se numeau „hultuitori” iar tehnica în sine se numea „hultuire”.

Primul medic de arondisment din Pașcani, cu studii în străinătate, a fost, încă din 1867, un oarecare Ludovic de Santivany, licențiat în medicină, magistru în „hirurgie”, „acușer” (mamoș) și veterinar, originar din Transilvania.

În 1896 ia ființă în Pașcani primul spital rural, al cincilea în ordine cronologică înființat în județul Suceava. În 1909 se angajează aici, pentru șase luni, viitorul mare chirurg  Nicolae T. Hortomei, întemeietor de școală medicală la Iași și București, academician și ministru al Sănătății.

În sfârșit, la 24 noiembrie 1927, ia ființă actualul Spital General CF Pașcani, având denumirea „Infirmierie Baie”, primul spital de acest gen din țară.

În anul 1945 spitalul s-a extins cu încă un tronson, însumând un număr de 56 de paturi, iar în anul 1955 cu un al treilea tronson, însumând 110 paturi pentru medicină internă și chirurgie generală.

În perioada 1972 - 1973, s-a mărit și mai mult capacitatea  de spitalizare, ajungându-se la 155 de paturi.
Această dezvoltare aproape spectaculoasă a Spitalului feroviar din localitate se datorează și dezvoltării sistemului național de căi ferate, Staţia C.F.R. Paşcani fiind, de la inaugurare şi până în prezent, cel mai important nod de cale ferată din Moldova.

Gara Pașcani, fotografiată de Carol Popp de Szathmári (1873)

După anul 1989, spitalului i s-a mai atribuit o construcție nouă (dată în folosință în anul 1994), dar se pare că n-a mai folosit la nimic. Spitalul CF Pașcani intrase, împreună cu întreaga rețea a Spitalelor CFR, într-un vast „proiect” ministerial de distrugere en-gros și en-detail, pe orice cale și cu price preț. Anul trecut, de pildă, spitalul era în comă profundă, fiind pe punctul de a se închide. Printr-un miracol - sau, mai bine zis, prin devotamentul câtorva zelatori (liderul sindicatului din spital, medici, Uniunea Sindicatelor din Spitalele CFR) - și-a revenit și iată că acum, cu un manager care nu are sindromul pompierului piroman (adică acela de a distruge ce ar trebui să îngrijească) aniversează 90 de ani. Un bun prilej de a evoca locul în care se află plasat, zona, trecutul, istoria, reperele morale.

Măcar de dragul amintirii acelui blând învățător Mihai Busuioc, „Domnul Trandafir”, cum l-am învățat noi la școală, pe care Sadoveanu l-a imortalizat ca pe un fel de blazon al „locului în care nu s-a întâmplat nimic”, cenzor smerit al faptelor și ispitelor noastre. Portretul moral pe care i l-a făcut scriitorul ar putea fi pus ca o deviză pe frontispiciul oricărui lăcaș în care oamenii mai încearcă s-și păstreze cumpăna menirii lor pe pământ: „Ca dânsul, poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă prietene, când te gândeşti bine, au fost nişte Apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea...”.

Sub acest semn de neuitare, urăm Spitalului General CF Pașcani, care a devenit, de astăzi, nonagenar, viață lungă și responsabilă. La mulți ani!