Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

Parlez-vous rongleza?

Data publicarii: 08.04.2010 00:39:00

 

Rongleza (sau romgleza) este struţo-cămila limbii române, în tranziţia de la ea însăşi spre ea însăşi. Adică stadiul intermediar dintre două momente evolutive ale limbii române.

 

Fenomenul nu e nici nou, nici îngrijorător. Ba e chiar puţin derizoriu, dacă e să-l comparăm cu agresiunea mai mult sau mai puţin programată la care a fost supusă, de la formarea ei încoace, “limba vechilor Cazanii”. În ţările Române această agresiune s-a manifestat încă de pe vremea fanarioţilor, când toate instituţiile, cu limbajul aferent, aveau denumiri greceşti. Cu excepţia pătrunderii unor cuvinte noi şi a unor forme flexionare ale verbelor (zaharisit, caterisit, hirotonisit, afurisit, chivernisit), nimic n-a tulburat identitatea limbii române în bazele ei latine.


Maghiarizare, rusificare şi efecte perverse

A urmat “importul” masiv de limbă franceză şi toată lumea bună a început să vorbească pe nas, după moda franceză, adusă de la Paris de “ai noştri tineri”. Vasile Alecsandri s-a amuzat copios pe seama acestui mimetism ridicol, care i-a inspirat, în celebrele “Chiriţe”, radiografia înaltei societăţi a vremii. În scurtă vreme Bucureştiul a devenit “micul Paris” şi a rămas aşa până la ocupaţia rusească din 1947. Limba română a devenit mai flexibilă, mai nuanţată, căpătând, paradoxal, un plus de identitate. În paralel, în Transilvania, autorităţile austro-ungare au încercat deznaţionalizarea populaţiei româneşti, prin maghiarizarea numelor şi “exmatricularea” limbii materne din instituţii. N-au reuşit decât să-i înveţe ungureşte pe români (ceea ce a fost un câştig cultural), limba autohtonă rămânând aceeaşi, cu unele îmbogăţiri lexicale. Iar în Rusia ţaristă, în anul 1867 - anul în care diplomatul american Gheorghe Pomuţ (sic! – era român din Transilvania) îl convingea pe ţarul Alexandru al II-lea să vândă Alaska Statelor Unite - limba română era interzisă, prin lege, în toate şcolile din Basarabia. Toate aceste agresiuni împotriva identităţii naţionale s-au soldat cu... marea Unire de la 1918. Şi maghiarizarea, şi rusificarea forţată s-au soldat, deci, cu “efecte perverse”.

Execuţie forţată

După al doilea război mondial, Uniunea Sovietică nu s-a mai mulţumit cu eliminarea limbii române din instituţii, a trecut direct la “execuţie”, mutând populaţia românească în Siberia sau în alte regiuni ale imperiului şi aducând în locul ei grupuri rusofone. Pe termen scurt, această rusificare brutală pare să fi avut succes, cel puţin în Bucovina sovietică, unde populaţia românească a devenit minoritară. Pe termen lung urmările sunt totuşi imprevizibile, căci e greu de controlat unde poate duce diseminarea, chiar în eşantioane mici, pe un vast teritoriu, a unei limbi viguroase şi longevive.

“Viol” sau internaţionalizare?

Şi acum să ne întoarcem la bolovanul de sare care omoară copilul, ca să folosim analogia cu “Povestea prostiei omeneşti” a lui Creangă. Bolovanul de sare este, în cazul de faţă, limba engleză (agresorul), iar copilul e limba română (victima). Adică, vezi Doamne, legiunile lexicale ale limbii engleze ne-au înconjurat din toate părţile, iar biata limbă română se predă fără luptă, ba chiar se lasă violată de cuceritori. La o analiză lucidă a fenomenului, constatăm că e vorba de al patrulea val de internaţionalizare a comunicării verbale. Primul s-a manifestat prin expansiunea limbii latine, pe vremea Imperiului Roman, apoi a limbilor spaniolă şi portugheză, pe vremea Conquistei din Lumea Nouă (secolele XV-XVI) apoi a limbii franceze în Europa, în secolele XVIII-XIX. Conjunctura istorică a făcut ca astăzi să dea tonul, în comunicarea verbală, limba engleză, propagată în lume prin filiera americană. Principalul purtător al acestei “expansiuni” este limbajul IT.

Ronglezii şi puriştii

“Bolovanul de sare” a împărţit lumea lingviştilor şi a suporterilor în două tabere: cosmopoliţii şi puriştii, primii fiind de partea “bolovanului”, ceilalţi susţinând cauza “copilului”. Şi unii, şi alţii, îşi merită cu prisosinţă proverbul românesc cu câinele care moare de drum lung... Excesul de conservatorism, ca şi cel de cosmopolitism anglofil dau naştere la parodii lingvistice. Una dintre ele este struţo-cămila de care vorbeam la început: rongleza. Ca şi francofilia de pe vremea lui Alecsandri (vezi lingurision şi furculision), rongleza e un produs semidoct al celor care nu cunosc suficient nici limba română, nici limba engleză. Să le fie de bine, căci “ronglezii”nu constituie un motiv de îngrijorare, oricât s-ar chinui să ne convingă de acest lucru puriştii. Vajnicii scutieri ai limbii române se gândiseră, în primii ani ai mileniului în curs, să voteze în Parlament o lege de consevare a terminologiei, la fel de ridicolă ca şi limba rongleză. De la această lege până la puriştii Şcolii Ardelene, cu ale lor gât-legău (cravată), nas-ştergău (batistă) şi de-perete-frecătoriu (chibrit), nu mai era decât un pas. Care, din fericire, nu s-a făcut. Între timp, Academia Română a găsit o soluţie salvatoare: a editat o nouă gramatică a limbii române, în care “nici un” şi “nici o” se scriu împreunat.

O strategie fără obiect

Există două strategii de luptă împotriva poluării limbii române: prin declaraţie de război, sau prin asimilarea toxinelor. Am semnalat, în această scurtă analiză, ambele aspecte. Subliniem, încă o dată, că termenul “poluare” nu prea are acoperire în acest context, din cel puţin două motive: în primul rând pentru că limba unui popor nu trăieşte într-un mediu virtual sau aseptic; în al doilea rând nu e corect să calificăm apriori drept toxină sau factor poluant ceea ce este străin unei limbi şi exercită, într-un fel sau altul, presiuni asupra ei. Deci, dacă e să reluăm problema poluării lingvistice, e bine s-o facem sub rezerva că vitalitatea unei limbi se testează prin puterea de asimilare a elementelor străine şi prin deschiderea pe care o are spre acestea. Limba română este un exemplu redutabil de vitalitate fiind, poate, componenta cea mai rezistentă a identităţii noastre ca naţie. Şi asta nu ţine nici de nivelul intelectual, nici de cei şapte ani de acasă, nici de conştiinţa naţională. E un fenomen uimitor, dar spontan şi natural ca respiraţia.

Afisari: 2034
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: G7Su7Cn4NS (Jul, Sun 12, 2015 / 09:48)
The voice of rayttnaliio! Good to hear from you.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter