În cartea sa, „Hegemonia psihiatrică - o teorie marxistă asupra bolii mintale”, sociologul Bruce M. Z. Cohen de la Universitatea Aukland din Noua Zeelandă, susține necesitatea abolirii pur și simplu a psihiatriei, ca disciplină medicală, motivul fiind faptul că sistemul politic opresiv din diverse țări s-a folosit de psihiatrie spre a-și elimina opozanții.

Conform teoriei lui Bruce M. Z. Cohen, nu există, de fapt, o rată crescătoare de boală mintală în societatea occidentală iar cauzalitatea bolii psihice însăși nu a fost încă stabilită. „Cum putem înțelege proliferarea unor afirmații false privind sănătatea mintală, fără o dezvoltare corespunzătoare a probelor? - se întreabă sociologul.

Iar concluzia este fără echivoc: „Afacerea sănătății mintale este un proiect social, economic, politic și cultural care nu poate fi teoretizat în mod adecvat fără a lua în considerare aspecte mai largi ale societății, cum ar fi puterea profesională, etichetarea și devierea, controlul ideologic și social , Consumul, capitalul și autonomia”.(M.M)

Hegemonia psihiatrică – o teorie marxistă asupra bolii mintale

Pentru a recapitula pe scurt chestiunile care stau la baza teoriei psihiatrice: încă nu există nici o dovadă de „boală mintală” produsă de discursul psihiatric și, dată fiind această stare de lucruri, nu e surprinzător că psihiatrii nu pot oferi o cauzalitate (biologică sau de alt tip) pentru asemenea „boală” sau oricare „tratament” al lor pentru patologia mintală (inclusiv electro-șocuri, medicamente și terapie).

Psihiatrii încă nu pot determina cu acuratețe cine e „bolnav mintal” și cine e „sănătos mintal”. În loc de realități sociale fixate, etichetele psihiatrice, cum ar fi homosexualitate, disforia de gen, isteria, ADHD, drapetomania, boala de personalitate labilă, nebunia de masturbare sunt determinate (n.t.: nu biologic, ci) istoric și cultural.

Mai mult, capitolele anterioare au expus câteva dintre nemumăratele atrocități comise de către profesioniștii psiho, ca parte din managerierea morală a populațiilor care nu se supun și a populațiilor deviante. Aceste atrocităţi au inclus normalizarea condițiilor de sclavie, încarcerarea psihiatrică a activiștilor politici, drogarea şi etichetarea oamenilor tineri cu „afecțiuni” legate de școală, lobotomizarea soțiilor, torturarea combatanților de război, castrarea bărbaților și femeilor din clasa muncitoare, patologizarea celor lăsați fără slujbe (șomerilor) și masacrarea în masă a pacienților deținuți în spitalele psihiatrice.

Astfel, ca agenți de control social, profesioniștii-psiho se fac responsabili de menținerea status-quo (n.t.: ordinea socială creată de capitalism), sub pretextul că ar fi o autoritate neutră și științifică în ceea ce priveşte „boala mintală”.

În ciuda acestor realități, profesiile psiho au „înflorit” în ultimii 35 de ani. Asta nu s-a datorat vreunui succes în identificarea cu acuratețe, tratarea sau „vindecarea” vreunei boli mintale – ratele de „boală mintală” au crescut dramatic în timp ce „ratele de vindecare” aproape nici măcar nu mai sunt vreodată menționate ca scop al „experților” în sănătate mintală – ci, dimpotrivă, s-a datorat cerințelor neoliberalismului. Fluiditatea discursului psihiatric s-a dovedit valoroasă pentru capitalism în producerea de diagnostice medicale care reflectă codurile dominante economice și ideologice.

Așa cum am susținut în această carte, neoliberalismul încearcă să impună, ca valori „naturale”, competiția individuală, responsabilitatea personală, și focalizează atenţia şi răspunderea exclusiv asupra sinelui/individului, ca spațiu de schimbare, iar acest lucru se suprapune perfect peste pretențiile teoretice ale psihiatriei privind „boala mintală”, care promovează supravegherea de sine și monitorizarea de către individ a propriului său „comportament riscant”.

Prin analize detaliate socio-istorice de apariție a unor categorii actuale de diagnostic de „boală mintală”, cum ar fi SAD, ADHD și BPD, am demonstrat în această carte cum discursul psihiatric al profesioniștilor-psiho a devenit hegemonic în societatea neoliberală.

Cerințele din partea claselor conducătoare de a guverna de la distanță și necesitatea de a reimpune și reproduce normele dominante și valorile capitalismului expirat în multe alte arene ale vieții publice și private au permis practici, tratamente susţinute de „experţii” în „sănătatea mintală” al căror scop este de a se extinde dincolo de instituția psihiatrică în, printre alte locuri, birourile de ocupare a forței de muncă (pentru șomeri), instituții educaționale și de pregătire, armată (n.t.: această carte demonstrează cum de fapt psihiatria și psihologia au fost promovate în secolul 20 de „statul securității naționale”, iar psihologii au jucat un rol major în militarizarea relațiilor sociale din societățile occidentale) locul de muncă și propriile noastre locuințe.

În privința viitoarelor victime ale discursului psihiatric, acest capitol analizează pe scurt două modalități prin care putem să ne îndreptăm către abolirea aparatului ideologic de stat care include psihiatria și numeroșii ei aliați. Calea spre abolirea acestei ordini opresive este departe de a fi directă. Argumentul meu marxist în mod necesar are în vedere sfârșitul capitalismului, dar e mult de făcut chiar și până atunci pentru a reduce și diminua puterea profesioniștilor-psiho înainte ca ordinea economică actuală să se prăbușească.

Asta implică atacarea discursului psihiatric pe multe fronturi, printr-o alianță a activiștilor politici de stânga, a supraviețuitorilor psihiatriei a profesorilor critici radicali și a studenților și a liderilor comunităților.

Către abolire

În ciuda faptului că se confruntă cu greutăți sociale și economice mult mai mari, există un motiv solid pentru care oamenii din țările cu venituri mai mici suferă mai puțin de boală mintală și au mai multe șanse la o recuperare pe termen lung decât cei din țările cu venituri mai mari (Whitaker 2010b: 227–228). Și anume, ei au puțin acces sau nu au deloc acces la experții pregătiți de occident în sănătate mintală care le pot patologiza imediat comportamentul ca semn de „boală mintală”. Să nu uităm, există societăți care trăiesc foarte bine (de fapt, mai bine) fără psihiatri, psihologi, terapeuți, consilieri, antrenori de viață/dezvoltare personală (n.t: chiar denumirea de dezvoltare personală e o minciună, de fapt aceşti indivizi îi îndoctrinează pe oameni cum să-şi distrugă personalităţile – pentru că asta e cerinţa pieţei şi a capitalismului, aşa că termenul corect ar fi experţi în „înapoiere impersonală” sau în depersonalizare).

Între timp, noi, în occident, suntem recipienții unei întreprinderi psihiatrice dezastruoase în care numărul de „boli mintale” continuă să crească mereu, nu din cauza vreunei epidemii reale, ci, dimpotrivă, ca formă de control social medicalizat, la instigarea capitalului neoliberal. Din acest motiv, în cuvintele lui Burstow (2015: 229), „instituția psihiatriei trebuie să dispară”. Și odată cu ea, aș adăuga și toate celelelate profesii aliate și asociate cu dictarea și controlul comportamentului nostru prin discursul psihiatric – și ele trebuie să dispară.

Așa cum a declarat Masson (1994: 316), „psihiatria nu s-a distins pe sine prin lupta pentru justiție socială și împotriva opresiunii umane. Este momentul ca acest fapt să fie recunoscut și implicațiile sale să fie înțelese”.

Profesioniștii-psiho nu sunt de partea noastră, nu au acționat niciodată în interesul oamenilor.

De fapt, au acționat chiar împotriva oamenilor.

Așa cum am arătat în această carte, interesele de clasă ale psiho-profesioniștilor se aliniază strâns cu cele ale elitelor conducătoare, așa că nu e o surpriză că pretențiile lor teoretice privind sănătatea și boala mintală susțin status-quo-ul. Așa cum Roberts (2015: 6) a declarat recent despre producerea de „fapte” asupra patologiei de către științele psihologice, „se ajunge la acestea din afara arenei științifice și apoi sunt importate în arena științifică printr-un sistem de fum și oglinzi care pretinde că ar avea susținere științifică pentru ceea ce în mod fundamental și esențial sunt judecăți politice sau morale”.

Astfel, în ciuda faptului că am unii prieteni și colegi din rândul profesioniștilor-psiho, cu care am continuat să lucrez la diferite proiecte de cercetare, în această fază ar trebui să fiu un idiot să recomand orice altceva decât abolirea profesiei lor. Aceasta este concluzia logică din cercetarea mea și din argumentația teoretică a acestei cărți.

Există câteva lucruri practice care pot fi făcute imediat pentru a contesta și slăbi puterea profesioniștilor-psiho. Așa cum ei au puterea supremă în definirea, cuantificarea și tratarea „afecțiunilor mintale”, trebuie în primul rând să ne concentrăm asupra profesiei psihiatrice.

În primul rând, trebuie să îndepărtăm puterile prin care psihiatria poate obliga/forța/impune. Asta include puterea de a încarcera și de a impune „tratamente” de șoc și medicamente/droguri – inclusiv folosirea de ordine legale pentru impunerea de tratamente obligatorii, ordine emise din afara instituției, o mișcare care a servit la extinderea puterilor de a face poliție ale sistemului de sănătate mintală – asupra oamenilor și împotriva voinței lor.

Chiar dacă încă am mai crede în activitatea psihiatriei, cum ar putea încarcerarea și tortura să facă parte dintr-un sistem modern de îngrijire? Profesia psihiatrică este singura profesie care are puterea de a încarcera oameni împotriva voinței lor, pe lângă poliție; aceste forme de opresiune fizică trebuie să dispară.

În al doilea rând, drepturile de prescriere ale profesiei trebuie retrase imediat. Așa cum am văzut în această carte, prin medicamente (droguri) care nu „funcționează” în maniera în care psihiatrii ne mint că ar funcționa, ei au avantajul de a folosi terapia cu insulină, de a efectua lobotomii prefrontale, și de a tortura oameni cu electro-șocuri. Adică, acestea sunt mai ieftine și pericolele folosirii lor sunt în general mai greu de observat pe termen scurt. Cum țările din occident se îndreaptă către decriminalizarea drogurilor ușoare, are sens ca aceste droguri care anterior au fost cunoscute ca „anti-psihotice” sau „anti-depresive” – o terminologie care induce masiv în eroare- să fie și ele testate independent pentru toxicitate și apoi etichetate cu acuratețe.

În ciuda faptului că nu sunt mai eficiente decât niște placebo, știu că unii oameni încă găsesc aceste medicamente folositoare: unii au impresia că-i calmează, alții au declarat că medicamentele îi fac să se simtă mai încrezători. Accesul relativ nerestricționat la medicamente care include o avertizare asupra riscului crescut al unei morți rapide este întotdeauna preferabil controlului de către psihiatri care folosesc drepturile de prescriere pentru a pretinde că au expertiză medicală și autoritate asupra „bolii mintale”.

Este de mult depășit, dar și „tratamentul” cu electro-șocuri (ECT) trebuie scos în afara legii și interzis complet de lege. Așa cum am discutat în această carte, nu doar că acest „tratament” de șoc este încă impus asupra „celor la care se poate ajunge cu greutate” când medicamentele „nu merg” (adică pacientul deținut nu este subjugat într-un mod care să-l satisfacă pe psihiatru), dar de fapt în acest moment se observă o revenire masivă a folosirii electro-șocurilor, iar femeile necooperante sunt din nou ținta principală.

Curând psiho-chirurgia se va întoarce să facă iar ravagii. Singurele efecte demonstrabile ale ECT până acum au fost pierderea memoriei, distrugerea creierului, și o șansă majoră de sinucidere.

Mașinăria ECT ar trebui să fie închisă într-un muzeu al ororilor și nu folosită în practicarea sănătății. Trebuie să producem agitație colectivă și să protestăm până când ECT va fi interzis. Grupul justiție împotriva ECT! Este unul din numeroasele grupuri care cere eliminarea ECT; are o bază de date și arhivă consistentă online și resurse și în mod regulat coordonează acțiuni globale și proteste împotriva folosirii unui asemenea „tratament” (vezi http://www.ectjustice.com/index.php).
În activitatea pentru abolirea profesioniștilor-psiho, este necesar să formăm alianțe strânse între profesori universitari și academicieni, activiști de stânga și grupuri comunitare și organizații progresive ale supraviețuitorilor psihiatriei.

În timp ce lucram la această carte, am primit un email de la un supraviețuitor al psihiariei din Statele Unite care a arătat că argumentele mele marxiste privind puterea psihiatrică nu sunt de fapt deloc ceva nou, de fapt, a declarat el, grupurile de supraviețuitori ai psihiatriei din anii 1960 — cum ar fi Psychiatric Inmates/Mental Patients Liberation Movement — erau deja mult prea conștiente de nevoia de a încadra opresivele practici ale psihiatriei într-o înțelegere mai cuprinzătoare a economiei capitaliste și a controlului ideologic asupra populațiilor deviante (de exemplu, Chamberlin 1990).

Spiritul acestor foarte politizate grupuri de supraviețuitori continuă prin organizații independente cum ar fi MindFreedom International (vezi http://www.mindfreedom.org) care duce campanii împotriva unei mari varietăți de practici opresive comise de profesioniștii-psiho, inclusiv folosirea de etichete psihiatrice și de tratament obligatoriu/cu forța. Campanii locale – inclusiv proteste publice și ocupații non-violente ale întrunirilor APA – implică o largă arie de participanți inclusiv supraviețuitori, familii, grupuri comunitare, activiști politici și profesori universitari. Este un bun exemplu de organizație care a reușit să formeze o alianță largă cu alte grupuri cu același interes.

În același timp, profesorii critici ar trebui să fie pregătiți să ia conducerea prin facilitarea de activism local, prin organizarea de acțiuni instituționale și prin acordarea de resurse pentru evenimente specifice; acestea în schimb pot acționa ca un catalizator pentru proteste viitoare și campanii împotriva sistemului de sănătate mintală (pentru un exemplu bun în acest sens, vezi Mad Studies Network, https://madstudies2014.wordpress.com).

Contestarea celor care fac apologia psihiatriei

Cum neoliberalismul a infectat educația universitară, cercetarea asupra „chestiunilor de sănătate mintală” din mediul universitar și academic a devenit din ce în ce mai conservatoare. Propriul meu subiect zonă, sociologia, este la fel de vinovată ca oricare altele. Am pierdut din vedere ceea ce înseamnă să gândești critic cu privire la sistemul de sănătate mintală, să fim capabili să atacăm activitatea profesiunilor-psiho, să interogăm cu sens producerea de pretenții teoretice privind „boala mintală” și să contextualizăm cu acuratețe expansiunea discursului psihiatric cu referire la setul teoretic de idei care se referă la etichetarea, puterea, și controlul social. Am devenit efectiv psihologi de pseudo-știință a căror agendă de cercetare ne este dată de sus, de la agențiile de stat, care ne cer să nu facem decât să identificăm grupurile marginalizate care pot fi etichetate și încarcerate/atacate de către autoritățile psihiatrice și de către sistemul de justiție penală.

După ce a avut o mândră tradiție de a scoate în evidență practicile sistematice, opresive ale sistemului de sănătate mentală, sociologia sănătății mintale este acum în grav pericol de a deveni doar o altă armă/un alt braț al statului. Mult prea mult din ceea ce trece ca „cercetare” în această disciplină este eronat de la început: ia de-a gata că sistemul de sănătate mintală ar fi fundamental despre îngrijire și o disciplină solid științifică; acceptă diagnosticele de boală mintală ca fiind valabile și având o etiologie corectă; iar lentilele empirice sunt focusate în afară asupra patologiilor „nedetectate” în rândul populației generale și nu spre interior asupra comportamentului patologic al instituției psihiatriei și aliaților săi.

Rezultatul este că ne trezim cu o cercertare și teorie sociologică care perpetuează miturile teoriei psihiatrice și ajută la expansiunea hegemoniei psihiatrice (de câte ori am citit în concluzia unor asemenea articole că există o discrepanță – „o nevoie neîmplinită” – în oferirea actuală de sănătate mintală pentru care și mai multe resurse și personal sunt necesare?).

Astfel, trebuie să rezistăm și să ne opunem agendei stabilite de sus în jos de către stat și să respingem canalele de finanțare care ne leagă de proiectele conservatoare de supraveghere/spionare și monitorizare a populației.

Trebuie să vorbim cu voce tare în contestarea profesorilor care acceptă asemenea proiecte și reproduc aceleași vechi tâmpenii privind prevalența bolii mintale, care reimpun vederile hegemonice asupra negrilor, femeilor, tinerilor, claselor muncitoare, şi altor grupuri de populaţie marginalizată ca fiind patologice.

Ca întotdeauna, investigaţia sociologică trebuie să se concentreze asupra celor care au putere şi nu asupra celor care sunt lipsiţi de putere. Asta necesită revitalizarea unei agende cu adevărat critice pentru sociologia sănătăţii mintale în care operaţiunile şi practicile profesioniştilor-psiho şi producerea/producţia lor de teorii şi pretenţii de cunoaştere sunt prioritizate. Cercetarea atunci s-ar concentra asupra politicilor fabricării/construirii diagnosticului şi puterii profesionale, asupra modului în care profesioniştii-psiho transformă înţelegerea subiectivă, personală a fiinţelor umane în categorii de patologie, asupra lucrărilor interne din cercul intern-închis al sistemului de sănătate mentală, asupra conflictelor şi alianţelor făcute intern şi extern acestor profesii şi asupra nevoii lor constante de a justifica practica de sănătate mintală ca fiind relevantă medical şi ştiinţific.

Pe lângă producerea unei agende de cercetare critică, trebuie să revitalizăm teoria socială din interiorul analizei unei asemenea documentări. Cantitate de teorie și cercetare asupra sănătăţii și bolii mintale aflată în circulaţie este de o mare preocupare pentru investigaţiile general critice din viitor din interiorul academiei-mediului academic.

Eşuăm în datoria noastră publică ca critici şi conştiinţă a societăţii dacă nu vom putea încadra rezultatele cercetărilor dincolo de experienţa imediată. Încurajându-ne studenţii şi colegii să gândească în mod critic faţă de propriile lor cercetări implică în mod necesar să avem o fundamentare în setul teoretic de idei despre lume, în înţelegerea forţelor economice şi sociale care pun în mişcare sau domină anumite grupuri, a dezechilibrului de putere care există în anumite societăţi, şi producerii şi privilegierii anumitor forme care trebuie prioritizate – şi nu marginalizate – din sociologia sănătăţii mintale. Către acest scop specific, cartea mea e o colecţie de lucrări originale care trebuia să apară de mult de la profesori care continuă să se implice cu perspective critice în această zonă. Sper că această carte va duce la un dialog extins asupra cercetării critice şi evoluţiilor teoretice pentru cei care lucrează în interiorul – precum şi în afara – mediului academic.

*     *     *

Am prezentat dovezi categorice care arată că profesioniștii psiho nu au fost creaţi dintr-un interes pentru sănătatea populaţiei, ci, dimpotrivă, au fost creați și s-au extins cu scopul de a guverna/reglementa și gestiona/controla populațiile din Occident, prin personalizarea problemelor sociale și economice generale, patologizarea dizidenței politice, pentru a face poliție și a pedepsi grupurile problematice și deviante și pentru a reproduce normele și valorile dominante ale elitei conducătoare, prin discursul psihiatric. Chiar dacă cititorii nu acceptă întru totul poziția mea, sper că de acum s-au convins că sistemul de sănătate mintală este fundamental un proiect politic.

Sursă: ABOLIREA PSIHIATRIEI