Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

TEMĂ DE GÂNDIRE. Văicăreala la români

Data publicarii: 29.09.2010 09:38:00

 

Văicăreala este primul semn clar al neputinţei umane.
Unii ar spune că este şi primul semn clar al puturoşeniei cronice...
Alţii, cu mai multă experienţă decât mine, ar spune că văicăreala este pur şi simplu semnul prostiei. Nu, nu sunt de acord cu nici una dintre aceste afirmaţii.

 

Văicăreala noastră cea de toate zilele este un mod de viaţă special, un fel de a fi al nostru, al românilor, o filosofie aparte, ruptă dintr-un studiu milenar al unor întâmplări tragice! Sună frumos, nu? Când spui că văicăreala noastră este un produs filosofic intri deja într-o altă lume... începi să placi celor care fac din văicăreală un mod zilnic de trai. Eşti, dacă mi se permite, un tip al dialogului, al înţelegerii maxime a unor nevoi imediate reclamate astfel, adică prin văicăreală, de compatrioţii tăi.


Acuma depinde şi ce vrei să faci cu această văicăreală.
Personal cred că văicăreala noastră ne caracterizează ca oameni, ne aşează acolo unde ne este locul printre celelalte naţiuni ale lumii şi ne dă mărimea sau, Doamne fereşte, micimea morală şi nu numai printre cei care trăim pe această Planetă.
Văicăreala noastră este ceva pozitiv şi demn de luat în seamă, este felul nostru măreţ de a ne proteja de alţii, şmecheria noastră dâmboviţeană de a ne ascunde uneori prostia (dacă cineva chiar crede că un popor ca al nostru ar avea şi o astfel de componentă morală, în admirabila sa construcţie umană), de cele mai multe ori nepriceperea cronică în care ne aflăm când suntem puşi în faţa unor opţiuni de viaţă - şi poate chiar de moarte - , lipsa unei demnităţi elementare prin care să intrăm imediat în focul luptei ce ţi se propune... şi tot aşa, am putea da noi, ca nişte neştiutori ai fenomenului, dar patrioţi sadea, tot felul de explicaţii.
Văicăreala noastră cea de toate zilele, domnii mei, este, şi jur că aici chiar mă pricep, un fel de Tatăl Nostru la început de zi şi, din această cauză, noi nu ne apucăm de lucru fără să ne văităm mai întâi de greutatea acelui lucru şi nici nu facem vreo altă muncă până nu ne facem văicăreala potrivită pentru munca respectivă.


La noi, văicăreala îşi are chiar demnitatea ei, este ascultată şi promovată prin forumurile politice, chiar ştiinţifice uneori, astfel că, dacă eşti de bună-credinţă, şi eu sunt de cea mai bună-credinţă (nu ştiu dacă se poate spune o aşa exagerare, dar spun exat ce simt), trebuie să aşezi văicăreala cu toate componentele ei majore (minciuna, dezinteresul, lenea cronică etc...) acolo unde îi este locul, adică în prim-planul existenţei noastre de zi cu zi, în avangarda oricărei acţiuni demne de interes public ori personal...
 

Ne-am născut cu văicăreala pe buze şi murim cu ea pe buze.
Sub acest aspect, ca naţiune, suntem unicat.
Noi nu trecem la ceva serios fără văicăreală şi nu începem ceva serios până nu ne văicărim, cel puţin, preţ de spus o Rugăciune!
Numai şi numai după ce ne-am terminat văicăreala ne apucăm timid de treabă, începem cât de cât o acţiune, devenim încet-încet oameni serioşi...
N-aş vrea să se creadă că am fi neserioşi! Ferească Dumnezeu de o aşa blasfemie...
Noi suntem cel mai vrednic şi mai muncitor şi mai frumos şi mai eficient şi mai patriot Neam din Lume! După fiecare văicăreală (din păcate, în ultimul timp, văicăreala la români ţine cam patru ani, adică un ciclu electoral cu posibilitatea mărită să se prelungească şi în următorul ciclu electoral, dar asta nu mai contează...), ne apucăm serios de muncă! Şi muncim aşa cum nu muncesc nemţii, englezii, americanii (de ruşi nu scot o vorbă pentru că de la ei ni se trag unele componente ale văicărelii), şi facem, într-o perioadă determinată, ceea ce aceste popoare numite de mine mai sus nu fac nici într-o sută de ani!
Aşa ni se pare nouă.
 

Iar aici, la felul în care ni se pare nouă, vă cer îngăduinţa să-mi daţi dreptate, pentru că mă pricep! De pildă, nemţilor li se pare (vedeţi că au şi ei păreri?), că ar fi ajuns din nou(după drama distrugerii din al doilea război mondial) să conducă economiceşte în bătrîna şi uituca noastră Europă...
Fals, noi conducem economiceşte Europa, pentru că aşa mi se pare mie...
Dau câteva exemple total nevinovate şi fără nicio urmă de xenofobie ori cine ştie ce altă răutate în suflet.
Imediat după Revoluţie, ne-am trimis ţiganii, sau au plecat ei, ca emisari ai demnităţii noastre umane, peste tot în lume.
Am venit de curând din Italia, mai precis de la Vatican şi am rămas plăcut impresionat când am constatat că în jurul zidurilor celebrului Scaun Papal există numai şi numai ţigani de la noi.
Am intrat în discuţie cu unul ce părea fără piciorul drept (peste zece minute l-am găsit stând în piciorul drept şi părea că nu-l mai are pe cel stâng, o minune cum numai în jurul Vaticanului se poate întâmpla, motiv pentru care m-am şi închinat ca prostu’ o jumătate de oră fără să pricep cum lucrează Dumnezeu aşa de repede la Vatican), şi am aflat, de la respectivul că, de patru ani şi jumătate, în jurul tuturor obiectivelor religioase, de cultură ori istorice, compatrioţii noştri din amintita etnie deţin supremaţia absolută...”Prostule”, mi-a mai zis distinsul meu concetăţean, „ nu mă privi ca idiotul şi nu te mai închina ca dobitocul, că s-a schimbat lumea! Occidentul ne iubeşte, ne tratează umanitar şi ne oferă într-o lună cât nu câştigi tu într-un an”... Apoi mi-a spus, cu oarecare sfială, dar şi demnitate ascunsă (am simţit-o eu), că el are în lucru, la Cluj, a treia Vilă şi nu pleacă din jurul Vaticanului până ce Dumnezeu nu-i oferă banii necesari şi pentru cea de-a patra Vilă aflată la nivelul temeliei...
La uimirea ce se citea probabil pe faţa mea de „prost” şi de „idiot” cum pe bună dreptate m-a miruit etnicul, distinsul meu concetăţean mi-a şuierat la urechi, ca un refren bine studiat, că el şi ai lui (am uitat să vă spun că Cetatea Vaticanului era apărată în acea zi de interlocutorul meu, tatăl interlocurorului meu, bunicul dinspre mamă, mama interlocutorului şi doi fraţi mai mici pe care aveam să-i găsesc ceva mai târziu ghemuiţi la intrarea în sfânta Cetate), nu cerşesc nimic de la nimeni, că primesc, cu maximă demnitate, numai daruri din interes sfânt, iar noi, noi, cei care pozăm pe post de turişti, suntem doar nişte naivi ai timpului istoric pe care-l trăim, nu ştim nimic despre bunăstarea Occidentului şi mai ales despre dorinţa acestui Occident de a deveni uman şi înţelegător cu o etnie ce face fală istoriei umane...
- Văicăreala voastră, bă, este văicăreală fără sens şi fără finalitate... La noi, văicăreala însemnă câştig, câştig cinstit pentru o văicăreală cinstită... mi-a mai zis bravul nostru concetăţean şi a plecat printre turişti, cu pălăria într-o mână şi cu cârja când în stânga când în dreapta, după cum îl lăsa Dumnezeu fără piciorul drept ori piciorul stâng...


Nu vă mai spun ce impresie specială a creat întregului grup de turişti români şi nu numai, acest distins concetăţean...
Personal am rămas fără cuvinte şi nici acuma, după trei luni de zile de la minunatul eveniment, nu prea mi le găsesc. Dar, aşa cum îi stă bine românului, am învăţat şi eu ceva de la viitorul cetăţean italian şi am trecut şi eu la prima fază a văicărelii noastre tradiţionale, adică am început să mă văicăresc pur şi simplu pentru umila mea şansă de a fi numai şi numai român...
Nu ştiu dacă văicăreala mea o să dea şi ceva rezultate...


Acuma, sigur, nici nu trebuie să facem dintr-o părere (cum este părerea mea exprimată mai sus), un mod de judecată pentru cine ştie ce interese meschine...
Văicăreala la români, că de aici am plecat, este după câte îmi dau seama un dat, este ceva ce numai nouă ni se potriveşte (la nemţi, de pildă văicăreala ar suna fals, nepotrivit şi fără unda aceea de demnitate pe care o simţim la noi), ne face să ne simţim altfel, să privim lumea ce ne înconjoară cu superioritatea celor care au ceva în plus (adică văicăreala)...


Stau aşa ca prostul, vorba lui Nică de la Humuleşti, şi mă întreb ce s-ar întâmpla cu poporul meu dacă, aşa, ca prin minune, în loc să aşeze, în prim-planul interesului său imediat, văicăreala, s-ar apuca pur şi simplu de muncă, aşa cum fac nemţii, englezii, americanii... (repet, de ruşi nu vorbesc pentru că de la ei ni se trage o mare parte a păcatului văicărelii)... unde am ajunge noi, după zece-douăzeci de ani?
Când Jaspers le-a cerut nemţilor, în anii cincizeci, imediat după înfrângerea din război, să-şi asume condiţia şi să se apuce de treabă, fără alte văicăreli, nemţii, deşi l-au taxat la început ca pe un trădător de neam, au înţeles imediat că singura lor şansă pentru a reveni în Europa pe cai frumoşi este să se apuce de muncă în stilul lor, adică serios, sobru, deştept, eficient şi mai adăugaţi domniile voastre restul epitetelor şi comparaţiilor...
Nemţii au înţeles vorbele lui Jaspers.
Noi vom renunţa vreodată la văicăreală?
Doamne ajută!

 

Sursa: Reteaua Literara
 

Afisari: 1561
Autor: George Rizescu
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter