CORBUL

de Edgar Allan Poe
 

Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător".

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecător".

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!''
Doar ecoul trecător.

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate...
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!''
Vînt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore!''

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore''.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''.
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: «Nevermore»''.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri'' –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !''
Spuse Corbul : ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.

Traducere de Mihu Dragomir
 

Cea mai nobilă dintre ciori

Corbul (Corvus corax) este în mod indiscutabil cea mai mare şi mai plină de demnitate pasăre din toată familia ciorilor (corvidae). El poate atinge o greutate de peste două ori mai mare decât a unei ciori obişnuite şi măsoară circa 0,6 metri în lungime, având deschiderea aripelor de aproape 1 metru. Ceea ce îl deosebeşte de o cioară este ciocul masiv şi coada lui lungă, în formă de pană. La o analiză mai atentă se observă şi penele zburlite de pe gât, caracteristice corbului. Acesta este renumit pentru zobrul lui planat, în timp ce ciorile dau din aripi şi se lasă purtate de curenţi. Corbul este clasificat drept cea mai mare pasăre care stă cocoţată pe ramuri. Când vezi această pasăre mare cum se odihneşte stând cocoţată pe o cracă, te întrebi cum reuşeşte să nu cadă de acolo. Ea are la spatele fiecărui picior o gheară puternică cu care se prinde de creangă sau de ramură; însă secretul pentru a sta atârnată constă într-un dispozitiv de fixare incorporat. Muşchii şi tendoanele strâng automat degetele de la picioare, formând un fel de pumn în momentul în care pasărea se aşază pe o ramură. Picioarele puternice şi multifuncţionale ale corbului sunt bune şi la mersul pe jos, şi la scurmat, fiind astfel bine echipat pentru a strânge hrană dintr-o mare varietate de soluri din care se hrăneşte. Aria de răspândire şi zborul acestui „fulger negru”

Foarte puţine păsări au o arie de răspândire atât de mare ca a corbului. El este cu adevarat un plimbăreţ. Poate fi găsit în multe părţi ale emisferei nordice. El trăieşte în regiuni foarte diferite, cum ar fi: zonele deşertice, pădurile de conifere din Canada şi Siberia-unde, în copacii înalţi, îşi face un cuib complicat din beţe şi din alte materiale disponibile-, ţărmurile stâncoase ale Americii de Nord şi ale Scandinaviei şi tundra şi insulele din Oceanul Arctic. Deşertul pare să fie numitorul comun al ariei sale de răspândire, deoarece corbul este, în general, o pasăre de deşert. Corbii sunt nişte zburători admirabili. Este foarte plăcut să-i urmăreşti în timp ce planează fără nici un efort în cercuri largi, cercetând cu atenţie zona de dedesubt în căutare de hrană. Ei execută acrobaţii aeriene cu mare uşurinţă-se dau peste cap şi chiar zboară pentru puţin timp cu susul în jos-, îndeosebi în perioada de împerechere, şi, se pare, uneori o fac doar din plăcere. În cartea sa Ravens in Winter (Corbii iarna), Bernd Heinrich descrie cât se poate de exact zborul corbului astfel: „El coboară în picaj şi se învârte ca un fulger negru desprins de pe cer sau zboară lin, planând în etape”. El adaugă că aceasta este „modelul de perfectiune al aerului, şi nu numai atât”. Datorită forţei de zbor pe care o are corbul, Noe a ales un corb ca prima creatură pe care să o trimită afara din arcă pe vremea Potopului. Hoţi intensivi, care se adaptează situaţiei

Naturaliştii consideră corbul drept una dintre cele mai inventive şi mai adaptabile păsări. Din acest motiv se spune că „viclenia lui este legendară”. Indiferent de situaţiile cu care se confruntă, corbul este capabil să facă faţă încercării de a se adapta condiţiilor existente, în special când este vorba de hrană. Bineînţeles că îl avantajează faptul că nu este pretenţios la mâncare! Corbul mănâncă aproape tot ce-i cade în gheară: fructe, seminţe, nuci, peşte, stârvuri, animale mici, resturi. Şi nu îşi face prea multe griji în legătură cu locul în care va găsi de mâncare, chiar dacă, în zonele nordice ale ariei lui de răspândire trebuie să sape sub zapadă la temperaturi sub zero grade ca să inspecteze sacii de plastic cu gunoaie. De asemenea, corbii vor merge zile întregi după vînători şi pescari, înţelegând poate că până la urmă se va găsi ceva de mâncare şi pentru ei. Corvidele, adică membrii familiei ciorilor, sunt hoţi renumiţi, iar corbii nu fac excepţie. Lor le place să fure mâncarea altor păsări sau animale şi au fost văzuţi cum i-au păcălit pe câini. Când sunt pereche, corbii acţionează pe rand: unul ii distrage atenţia câinelui, în timp ce celălalt se năpusteşte ca să-i ia mâncarea. Unele obiecte de artă intuită înfăţişează un corb şmecher care îi fură un peşte unui pescar ce pescuieşte la copcă. Între corbi şi lupi există o relaţie specială, corbii ţinându-se, de obicei, după haitele de lupi. Ei cinează din prada lupilor, însă şi de data aceasta se pare că le place să se ţină de şotii. L. David Mech, biolog care studiază comportamentul lupilor, declară că a văzut corbi jucându-le feste lupilor. El povesteşte despre un corb care s-a îndreptat cu paşi legănaţi spre un lup ce se odihnea. Corbul l-a ciupit de coadă şi apoi a sărit într-o parte când lupul s-a repezit să-l muşte. Când lupul mergea tiptil spre corb, pasărea îl lăsa să se apropie până la 30 de centimetri, după care zbura. Apoi aterizează la caţiva metri în spatele lupului şi repetă figura. O altă relatare vorbeşte despre un corb care se juca de-a prinselea cu puii de lup. Când puii se săturau de joacă, corbul se aşeza şi croncănea până când aceştia începeau din nou să se joace. Revista Canadian Geographic face referire la o emisiune radiofonică transmisă din Yellowknife, Teritoriile de Nord-Vest, în care se vorbea despre nişte corbi ce stăteau cocoţaţi pe acoperişurile metalice înclinate ale clădirilor comerciale, aşteptând parcă să treacă pe dedesubt pietoni care nu bănuiau nimic, ca să poată împinge peste ei zăpadă adunată care aluneca. Nu este de mirare că populaţia haida de pe tărâmul vestic al Canadei i-a pus corbului numele „Escrocul”! Capacitatea de a articula şi de a învăţa

„Vocabularul” corbului este extraordinar de vast şi de variat. Pe lângă croncănitul pătrunzător, a cărui tonalitate joasă poate fi recunoscută foarte uşor-despre care s-a înţeles că este un semnal când sesizează ceva care îl deranjează-s-a spus că, atunci când corbul articulează sunetele, el exprimă tandreţe, fericire, surprindere, emoţie şi mânie. Corbii pot şi să imite cântecul altor păsări care au acelaşi timbru vocal, imitând perfect îndeosebi cioara. S-au purtat discuţii aprinse referitor la cât de mult pot fi corbii învăţaţi să vorbească. Cu toate acestea, în cartea Bird Brains, Candace Savage confirmă relatările despre corbi îmblânziţi care au fost învăţaţi să imite vorbirea oamenilor. Se spune că poetul Edgar Allan Poe a intrat în posesia unui corb pe care l-a învăţat cu multă trudă să rostească în croncănitul lui jalnic cuvântul „nicăieri”, de unde şi-a inspirat faimosul poem intitulat Corbul, în care se vorbeşte despre „un tânăr care plânge moartea iubitei lui”. În legătură cu capacitatea corbului de a învăţa nu prea există discuţii contradictorii. Dacă păsările ar putea fi clasificate după inteligenţă, se pare că corbul s-ar clasa printre primele pe listă. Biologul Bernd Heinrich arată că despre corb „se crede că este creierul lumii păsărilor”. El afirmă că, „atunci când sunt testaţi, corbii dau dovadă de inteligenţă”. În cadrul unui experiment, un corb şi-a dat seama în şase ore cum să ajungă la o halcă de carne ce fusese atârnată de o sfoară, în timp ce ciorile căutau încă soluţia la problemă după 30 de zile. Corbii au fost învăţaţi chiar şi să numere. Probabil că simţul lor practic îi ajută să trăiască mult, corbii trăind peste 40 de ani în deşert şi până la 70 de ani în captivitate. Această pasăre este cunoscută pretutindeni şi este respectată de cei care sunt conştienţi de calităţile ei deosebite. Ea poate fi întâlnită în legendele popoarelor de pe tot globul. Ea a devenit celebră datorită scrierilor din trecut şi din prezent. Da, corbul este una dintre cele mai interesante păsări! O frumuseţe unică
Ei bine, nu aţi auzit oare vorbindu-se despre „plete negre ca pana corbului”? Penele lui negre şi lucioase, cu irizaţii metalice albăstrii şi reflexe violacee-partea de dedesubt a penelor bătând uneori înspre verde-dau adevăratul sens al expresiei „pana corbului”. Imaginaţi-vă un corb de dimensiuni impresionante, cu pene de un negru strălucitor, a cărui siluetă în zbor se conturează pe întinderile pustii ale locuinţei lui din deşert. Sau imaginaţi-vă contrastul dintre această pasăre de un negru intens strălucitor şi zăpada proaspătă, albă şi curată, care se aşterne pe pământ. Pictorii au surprins frumuseţea corbului. Pictorul Robert Bateman işi aminteşte: „Am fost atras de extraordinarele pante înzăpezite din Yellowstone Park, un peisaj strălucitor şi impresionant, care se întreţese de minune cu silueta puternică a corbului”. Într-adevar, se poate spune că în ce priveşte frumuseţea, trecutul, aria de răspândire, zborul, viclenia şi rezistenţa, corbul este o pasăre deosebită.

Corbul în legende şi literatură

- Legendele chinezeşti, egiptene, greceşti, semitice şi siberiene înfaţişează corbul drept un vestitor al furtunilor sau al vremii rele. Probabil că astfel de legende işi au originea în Potopul din zilele lui Noe.
- În legendele din Siberia, corbul semnifică viaţa şi creaţia, iar pentru aborigenii din America de Nord, el este dumnezeul-creator.
- În legendele din Africa, Asia şi Europa corbul prevesteşte moartea. Literatură:
- În Biblie, corbul se distinge prin faptul că este prima pasăre menţionată cu numele.
- Corbii din lucrările lui Shakespeare sunt înfăţişaţi, în principal, ca prevestitori de rău şi ca exponenţi ai răului, însă sunt prezentaţi şi ca binefăcători care hrănesc copiii abandonaţi.
- Charles Dickens face din corb un personaj comic în opera Barnaby Rudge.
- În poemul său intitulat Corbul, Edgar Allan Poe a asociat corbul cu dragostea pierdută şi cu disperarea.

Sursa: Blogul Gabrielei Ene Rusu