Salonul Refuzaţilor

Luna aceasta (pe 24 aprilie) se împlinesc 10 ani de la plecarea la cele veșnice a poetului Cezar Ivănescu. ''A murit ultimul mare poet român - consemnam, cu amărăciune și indignare, într-un articol publicat în Jurnalul Național, la 29 naprilie 2008. Nichita încoace, poezia română nu a mai suferit o pierdere atât de mare. După ce a pătimit toată viaţa pentru adevărurile sale fundamentale, ne-a părăsit definitiv în Joia Patimilor. Dispariţia sa fizică a dat prilejul societăţii în care a trăit să-l mai batjocorescă o dată. Ocazia nu a fost ratată nici măcar în Săptămîna Patimilor''. Reiau acum, integral, cu același sentiment de profundă nedreptățire, conținutul dureros al acelui text indignat și amar
citeste tot >>

Deschid documentele de urmărire informativă ce-l privesc pe Cezar Ivănescu cu acest început. Este minor, elev în clasa a X-a a unui liceu din Bârlad, hotărât a comite unele acte de insurgență față de regimul comunist şi de ocupație din România acelor ani. Deși anul 1958 a fost socotit ''oficial'' anul retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României, conform lucrării ''1958. Plecarea Armatei Roșii din România - între mit și realitate'', de căpitan Petre Opriș, documentele românești existente indică, dimpotrivă, o masivă alcătuire a ''Armatei mecanizate independente sovietice'', staționară mai ales prin deținerea, în Dobrogea, a unor depozite de păstrare a ''munițiilor și combustibilului''.
citeste tot >>

Cezar Ivănescu avea toate datele pentru a fi un mare poet - şi a fost. Posteritatea lui este asigurată de critica literară care, în continuare, încearcă să ajungă la codul unei poezii de o uimitoare, oximoronică diversitate în monotonie; şi, nu mai puţin, de către discipoli fideli care au creat şi au întreţinut în jurul artistului o mitologie. Nu alta este situaţia lui Nichita Stănescu, din aceeaşi generaţie '60, dar din primul "val", cel care a plătit preţul compromisului cu epoca şi s-a văzut, imediat, canonizat. Cezar Ivănescu, precum Ileana Mălăncioiu, nu era tipul de om apt de compromisuri, în viaţă, ca şi-n creaţie: le-a refuzat în ambele ipostaze ale eului său: cel social şi exterior şi cel profund şi ''privat''.
citeste tot >>

Ne-am obișnuit ca atunci când moare o personalitate din lumea teatrului sau a filmului, mass-media să reacționeze zgomotos, în funcție de nivelul notorietății fiecărui decedat. Dacă luăm acest zgomot mediatic ca normă a vieții publice, lui Dinu Cocea i se face o mare nedreptate, pentru rangul său în cinematografie este foarte înalt. Pe de altă parte e mai bine (dacă se poate spune așa) că presa tace, pentru că familia poate să se ocupe în liniște de rânduielile impuse de tristul eveniment. Explicația acestei tăceri este lipsa de cultură cinematografică a tinerei bresle a jurnaliștilor, dar și discreția vieții regizorului.
citeste tot >>

De ce nu puneţi şi pe râs impozit/ Şi birul progresiv pe sărăcie?/ De ce nu puneţi taxe pe-ntuneric?/ Impozitaţi şi vântul ce adie!// Ar fi păcat să ezitaţi în crima/ De-a confisca şi sângele din vine,/ Continuaţi prăpădul cu ardoare/ Şi răul ce vă face-atât de bine!
citeste tot >>

Pe 24 aprilie 2008, pleca dintre noi Poetul Cezar Ivănescu. A murit în văzduh, în elicopterul SMURD care ar fi trebuit să-l aducă la Bucureşti. Ciudată plecare, dincolo de vinovăţiile impardonabile ale celor care l-au împins în moarte, ca pe Nicolae Labiş... Cezar Ivănescu s-a ridicat de la pământ viu şi lucid şi nu i s-a mai întors decât trupul, rămăşiţele pământeşti, cum se spune. Ca penele dintr-o pasăre din care a zburat... zborul... Sau ca ardere din trupul său chinuit ca o lumânare. Uri memento...
citeste tot >>

Economistul Radu Golban, timişoreanul care a ajuns celebru după ce a descoperit că Germania are datorii de 19 miliarde de euro către România, a fost eliminat de la Universitatea de Vest din Timişoara * Golban era profesor asociat de peste 11 ani la UVT * Consiliul Departamentului de Ştiinţe Politice şi-a motivat decizia excluderii lui Golban invocând ''articolele critice la adresa Germaniei'' * Profesorii universitari au afirmat, în şedinţe interne, că acţionează la intervenţia consulului Germaniei la Timişoara. Departamentul de Ştiinţe Politice ''nu doreşte colaborarea cu această persoană, pentru articolele scrise în presă împotriva Germaniei''.
citeste tot >>

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept ''naţionalişti''.
citeste tot >>

Nu ştiu cine şi cui ar trebui să-i transmită condoleanţe. Poate Dumnezeu - nouă, pentru că a ne-a murit RÂSUL. Râsul homeric sau şoptit, râsul inocent, râsul satiric, râsul tandru, râsul tăios, râsul subtil, râsul transparent, râsul demolator, râsul care zideşte... Într-un cuvânt, râsul lui Dan Mihăescu, livrat publicului prin artişti de acelaşi calibru: Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Amza Pellea, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Octavian Cotescu, Puiu Călinescu, Cornel Vulpe, Ştefan Bănică, Vasilica Tastaman, Coca Andronescu. Adică toţi cei care nu mai sunt... Am rămas singuri, să ne descurcăm cu băşcălia trivială, aducătoare de audienţă şi bani fără-număr, fără-număr...
citeste tot >>

Realitatea este reală! Ce şoc, câtă înţelepciune! Totul ESTE! Cariera filosofică a acestui adevăr este în egală măsură dramatică şi optimistă. Ca un vitraliu pictat de Chagall, ca un catren răzbunător şi zăpăcit de Esenin. Ca ochii incomparabili ai mamei mele. Ca lumina vărsată de reflectoare pe scenă. Ca poza mea proastă din buletin. Ca bucuria în galop a fostului meu cal de film, Mădălin. Ca apa de la chiuvetă, când are destulă presiune. Ca fericirea pe puncte. Ca un vârf de creion pe care hârtia albă nu-l surghiuneşte. Ca o glumă stupidă spusă pe front.
citeste tot >>