Proiectul socio-cultural „Cultura populară și meșteșugurile tradiționale – punți de legătură pentru românii din Andalucia“ inițiat de Asociación Socio-Cultural Romanati, organizație cu personalitate juridică și naționalitate spaniolă, având sediul social în El Ejido, Provincia Almería - Spania, și Consiliul Județean Olt, prin Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale - Olt, au făcut primii pași în perioada vineri 7 decembrie - duminică 9 decembrie 2018.  

A participat, la acest prim eveniment, o delegație din România, compusă din Dumitru Fornea, Secretar General al Confederației Sindicale Naționale Meridian, Ringo Dămureanu, Președintele Sindicatului Administrației Publice „Forța Legii”, Valeriu Ciurea, reprezentantul al Consiliului județean Olt și al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Olt, și cunoscutul înotător și bibliotecar din Petroșani Avram Iancu. Asociația își propune nu numai cunoașterea și popularizarea patrimoniului cultural, istoric, etnografic și spiritual al rezidenților de origine română proveniți din regiunea istorică a Olteniei, dar și a celorlalți români care trăiesc și muncesc în Spania.

Peste cincizeci de persoane din România și din Spania au participat la vernisajul expoziției de artă fotografică „Oltul etnografic“, în cadrul căreia au fost expuse fotografii cu caracter etnografic, realizate de artiști fotografi din România, în cadrul unui proiect de conservare prin fotografie a costumului popular, a arhitecturii tradiționale, a bucătăriei specifice, a meșteșgurilor tradiționale, precum și a obiceiurilor și tradițiilor din zona județului Olt și a fostei regiuni istorice Romanați. Expoziția a fost întregită cu obiecte realizate de meșteri populari din județul Olt (Ștefan Trușcă, Gheorghe Tănase, Ionel Cococi, Olguța Alexandrina Filip și Alexandru Stan), cu câteva costume populare din zona Bucovinei și o expoziție cu obiecte de podoabă și bijuterii realizate din ceramică de Dorina F., sub titulatura „Flores Art”.

Au fost expuse, cu această ocazie, o serie de publicații și materiale de promovare editate de Consiliul Județean Olt și Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Olt. Un alt moment de atracție l-a reprezentat proiecția publică a filmului „Cine va uita, uitat va fi“, episodul pilot al unei serii de 14 filme documentar-artistice reunite sub titlul generic de „Zestrea Românilor. Țara Oltului de Jos“, realizat de către Televiziunea Română, în parteneriat cu Consiliul Județean Olt, film semnat de Carmen Stoica.

Au fost prezentate obiectivele Asociación Socio-Cultural Romanati și activitățile culturale care urmează a fi realizate în cadrul Proiectului „Cultura populară și meșteșugurile tradiționale – punți de legătură pentru românii din Andalucia“ proiect ce urmează a fi implementat în parteneriat cu autorități publice locale din Spania și alte instituții, atât ale statului român, cât și ale statului spaniol.

Unul dintre obiectivele prioritare ale proiectului îl reprezintă programul „Citește românește, gândește românește, trăiește și simte românește“, care constă în înființarea unei biblioteci româno-spaniole, „El Libro Rumano” în El Ejido - Almeria, dedicată în primul rând copiilor rezidenților. Deja primele câteva sute de cărți, reviste și materiale audio-vizuale au ajuns în El Ejido, prin implicarea Sindicatului Administrației Publice „Forța Legii” și a Consiliului Județean Olt. Au fost primite cărți și din partea publicației „Certitudinea“, prin implicarea lui Miron Manega de la Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (care este partener media al Asociației) precum și din partea lui Nicolae Coande de la Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova. Urmează și alte cărți, fie tipărite, fie pe suport digital, precum și alte tipuri de materiale, în vederea constituirii unei fonoteci, a unei pinacoteci și a unei baze de filme documentare și documentar-artistice cu și despre cultura românească, ziare, reviste și altele.

Au luat cuvântul Giani-Mircea Florescu, Președintele Asociației Socio-Culturale Romanati, Julia Ibañez, Viceprimar al Municipiului El Ejido, Andreea Constantinescu, consilier român al Primăriei Municipiului El Ejido, Dumitru Fornea, care este și membru al Comitetului Economic și Social European (EESC - European Economic and Social Committee), Ringo Dămureanu („Forța Legii”) Avram Iancu ( bibliotecarul cunoscut în toată lumea pentru faptul că a înotat de-a lungul Dunării, de la un capăt la celălalt, pentru traversarea Canalului Mânecii precum și a Mării Negre de la vărsarea Dunării până la Istanbul), Valeru Ciurea (CJT Olt), Rosa Bergers (Secretar pentru imigrație a confederației spaniole a sindicatelor „Comisiones Obreras” - Andalucia), Antonio Valdevieso (Secretar General Comisiones Obreras Almeria) Alexandru Bărbieru (din partea Consulatului Român din Almeria), Părintele Daniel Podar (preotul ortodox al comunității românilor din El Ejido) și Raluca Georgeta Buliga, designer de costume tradiționale românești.

Seara a continuat cu colinde românești interpretate de Giani Mircea Florescu și preotul Daniel Podar, voci cărora li s-au adăugat vocile românilor prezenți, și s-a încheiat cu o degustare de produse tradiționale românești, puse la dispoziție de Cristi Cash Mulhacen. Cu acest prilej a fost lansată o „Tapa“ (un fel de mâncare care se servește gratuit clienților în cafenele sau restaurante), denumită „Tapa Tracia de Mulhacen“.

Momentul final al evenimentului l-a reprezentat participarea delegației române la slujba religioasă de duminică 9 decembrie 2018, slujbă oficiată la biserica creștin-ortodoxă Sf. Mărturisitor Ioan Rusul din El Ejido, de către preotul paroh Daniel Podar, în prezența mai multor creștini adunați în biserică.

Așadar, Asociación Socio-Cultural Romanati a pus piatra de temelie a „Olteniei andaluze din Spania” 

Ziarul „Libertatea” din Orăștie, numărul din 30 iulie 1914 (a doua zi după declanșarea Primului Război Mondial)

România a intrat în Primul Război Mondial în noaptea de 14 spre 15 august 1916, pentru a-i dezrobi pe românii din Transilva­nia. În primele săptămâni, Armata Româ­nă a înaintat destul de uşor în Transil­vania, însă din a doua jumătate a lunii septem­brie, ea a început să fie împinsă înapoi până la sfârşitul lunii noiembrie, când frontul s-a stabilizat pe linia Carpați - Focşani - Siret - Galaţi - Dunăre. 
În decurs de trei luni şi jumă­tate, România a pierdut două treimi din teritoriul său, rămânându-i doar Moldova. Orașul Iași a devenit astfel capitală temporară.

Comanda trupelor de ocupaţie era asigurată de mareşalul german Mackensen, supranumit ‚‚Spărgătorul de fronturi”. Acesta a încercat în vara anului 1917 să zdrobească Armata Română pentru a ocupa şi Moldova şi a scoate România din război.

Ziare care au supraviețuit războiului

Din cauza conflagrației mondiale a avut de suferit şi presa, cele mai multe publicaţii periodice fiind închise din varii motive. În teritoriul rămas liber şi-au continuat activitatea foarte puţine publicaţii, cotidianul ‚‚Evenimentul” fiind unul dintre ele. Acesta a prezentat punctual situaţia de pe frontul românesc. O altă publicație periodică a vremii, care se adresa soldaților aflați pe front, a fost „Revista tranșeelor”. Cum românul a știut dintotdeauna să facă haz de necaz, săptămânalul umoristic „Greierul” mai descre­țea frunțile românilor.

A rezista până la capăt înseamnă a învinge

În paginile ziarului ‚‚Evenimentul” era prezentată zilnic situația de pe front. De aici aflăm că la 18 iulie 1917 germanii au bombardat gara Mărășești, important nod de cale ferată la acea vreme. Bătălia de la Mărășești a început însă la 24 iulie, când germanii au lansat un atac cu gaze toxice, ceea ce i-a determinat pe ostașii români să se retragă de pe liniile ocupate în acel moment. Pe parcursul zilelor următoare, trupele germane, superioare numeric, i-au atacat în nenumărate rânduri pe ostașii români, ajungându-se la lupte crâncene, corp la corp. Fiecare atac a fost însă respins cu eroism. În data de 31 iulie, inamicul și-a redus în intensitate atacurile pentru a se regrupa, reluând cu violență lupta în ziua următoare. După 11 zile de lupte crâncene, cu pierderi foarte mari, inamicul nu obținuse nici un rezultat demn de luat în seamă. Pe 4 august, atacurile germanilor și-au redus din nou intensitatea până pe 6 august, când au avut loc alte atacuri cu gaze toxice, susținute de bombardamente de artilerie, fără însă vreun rezultat notabil. Comandantul trupelor române pe frontul de la Mărășești a fost generalul Eremia Grigorescu (1863-1919). 

Pe tot parcursul bătăliei au avut loc mai multe atacuri cu gaze toxice, deși dreptul interna­țional interzicea acest lucru, germanii comițând în acest fel o crimă de război. Superioritatea numerică a germanilor îi forța pe români să se retragă într-o primă fază pentru a reveni pe poziții de îndată ce primeau întăriri. Bătălia de la Mărășești s-a încheiat pe 6 august 1917, după 14 zile de lupte intense și cu pierderi foarte mari, în primul rând pentru germani. 

La 1 august, în plină desfă­șurare a bătăliei de la Mărășești, Academia Română sărbătorea cu austeritate 50 de ani de la înfiin­țare. În perioada 4-8 august, Regele Ferdinand s-a aflat în ins­pecție pe front pentru a ridica moralul soldaților. La Mărășești a ajuns încă din prima zi, fiind întâmpinat de generalul Eremia Grigorescu. În timp ce regele se afla pe front, Regina Maria inspecta spitalele de campanie. La 24 august, la biserica românească din Paris a fost oficiat, la iniția­tiva legației României, un serviciu religios în memoria soldaților români căzuți pe front pentru apărarea patriei. 

În seara zilei de 31 august, un regiment de vânători de pe frontul de la Mărășești și-a făcut intrarea triumfală în Iași, defilând pe străzile orașului, însoțit de uralele mulțimii.

În anii ‘20 a fost construit la Mărășești un mausoleu impozant, care adăpostește osemintele osta­șilor și ale ofițerilor căzuți în timpul bătăliei. Aici, generalul Eremia Grigorescu își doarme somnul de veci alături de ostași.

Curajul românesc, elogiat de aliați

Strălucita victorie de la Mără­șești, precum și celelalte victorii de la Mărăști și Oituz au avut și ecouri internaționale. Încă din timpul desfășurării bătăliei, regele Marii Britanii i-a adresat o telegramă Regelui Ferdinand, declarând: „În ­timpul când Majestatea Voastră este prinsă într-o luptă grozavă pentru apărarea țării, doresc să aduc admi­rația poporului britanic pentru modul admirabil în care luptă Armata Română și pentru vitejeasca rezistență pe care o susține împotriva atacu­rilor inamice. Poporul britanic urmă­rește de aproa­pe mersul acestei mari bătălii care este în toiul ei și are încredere că vitejia trupelor ro­mânești va zădărnici sforțările dușma­nu­lui” („Revista tran­șee­l­or”, anul I, 3 septembrie 1917, p. 64). 

În paginile cotidianului „Evenimentul” găsim și cuvintele de laudă ale primului-ministru al Marii Britanii la adresa sol­daților români: „Cine ar putea să omită im­portanța rezistenței armate pe care o opune România inamicului nostru comun? Românii au adus servicii incalculabile alia­ților prin apărarea tenace a Moldovei. Fiii lor apă­ră o mare parte a țării împotriva unei invazii dușmane, în condiții descurajante” („Evenimentul”, nr. 171, 31 august 1917, p. 2).

Mărășești, august 1917. Regimentul Mircea Vodă

Regele Ferdinand a primit și din partea președintelui Franței o telegramă în care era felicitat pentru victoriile obținute de Armata Română, iar mareșalul Luigi Cadorna, șeful Statului- Major italian, adresându-se unui reporter român, declara următoarele: „Vă rog să ex­pri­mați via mea admi­rație comandantului suveran român pentru proba măreață dată de către trupele române în luptele din regiunile Mărăști, Oituz și Mără­­șești. Spu­neți că armata italiană urmă­rește cu frățească simpatie strălucitele acțiuni ale soldaților români. Prezentați cordialele mele urări pentru continuarea opera­țiu­nilor contra dușmanului comun” („Revista tranșeelor”, anul I, 3 septembrie 1917, p. 64).

Ruga ostașului Român 

Puternice Părinte, Tu dătător a toate,
Îndreaptă a ta privire spre mândra noastră oaste,
Și fă-o să tresalte, să sboare în luptă iar,
Să scape Țara-ntreagă, de dușmanul barbar.

Să vânture vrăjmașul ce Țara cotropește
Să-l spulbere ca colbul purtat de uragan,
Și să-i plătească amarnic purtarea sa mârșavă,
Și chinul ce îndură ai noștri de un an.

Atotputernic Doamne, ascultă ruga noastră,
Și copilașii noștri, ce „Tata”-n prag își chiamă,
Arată-ne minunea, ca să-i vedem îndată,
Căci mare ne e dorul de casă și de Mamă.

Puternice Părinte, iar Ție ne rugăm,
Ca azi, când Țara Mumă a pus nădejdea-n noi,
Să ai, sub a Ta pază, Oștirea Românească,
Să faci din Fiii Țării, ne-nduplecați Eroi.

Să-i faci să cucerească frumoasa Bucovină,
Să joace hora mare să dârdâie Ardealul,
Să-ndeplinești Tu visul, visat de toți Românii
Să desrobim toți frații: Să ne-împlinim Idealul.

V. Ștefănescu, plut.-major, și M. Cazvan,
serg.-instr. din Corpul Apărării Antiaeriene
(„Revista tranșeelor”, Anul I, 23 iulie 1917)

Sursă: Ziarul Lumina

Autor: Theodor Smeu

În prima jumătate a acestui an, bugetul public a înregistrat un deficit de peste 6 miliarde de lei, dublu faţă de aceiaşi perioadă a anului trecut. Miliarde, care, evident, au fost împrumutate şi vor trebui date înapoi, cu dobânda aferentă.

Creşterea datoriei publice reprezintă unul din instrumentele prin care PSD-ul poate face rost de banii cu care să plătească creşterile da salarii şi pensii, promise prin programul electoral cu care a câştigat 18% din voturile cetăţenilor României, suficiente pentru a obţine dreptul de a guverna ţara, pentru a o fura, în continuare.

Mai sunt şi alte astfel de instrumente financiare, prin care PSD va încerca să-i tragă pe sfoară pe români, printre care şi inflaţia, declanşată, deja, de Banca Naţională a României, care a  început să erodeze puterea de cumpărare a salariilor şi pensiilor.

Prin creşterea datoriei publice, pentru a mitui actuala generaţie de votanţi. pesediştii condamnă viitoarele generaţii de români să plătească pentru menţinerea lor la guvernarea ţării.

       Prin programul electoral, ca şi prin cel de guvernare, PSD s-a angajat să nu ajungă la un deficit bugetar mai mare de 3% din PIB, prag stabilit prin normele Uniunii Europene.

Acum, văzând că au nevoie de mai mulţi bani, pe care nu-i pot obţine decât prin împrumuturi, economiştii vopsiţi ai PSD-ului au început să ţipe împotriva Uniunii Europene, care, vezi Doamne, nu permite României să se împrumute mai mult, că investească, să se dezvolte etc. Aceşti economişti mai au un pic şi îl vor declara pe Liviu Dragnea erou naţional, pentru că „îndrăzneşte” să încalce normele convenite de organele de conducere ale UE referitoare la limitarea deficitelor bugetare, a datoriilor publice, a inflaţiei etc.

       Este adevărat că multe norme, multe politici economice ale Uniunii Europene sunt contrare intereselor popoarelor europene, ele apărând, de fapt, interesele mafiei financiare transnaţionale, care controlează organismele Uniunii, tot aşa cum controlează şi statele membre. Normele UE referitoare la disciplina financiară, la limitarea deficitelor bugetare, a datoriilor publice, a inflaţiei etc. sunt, însă, primtre puţinele norme UE care apără  interesele popoarelor europene.

       Datoria externă totală, publică plus privată, a României se menţine, de mulţi ani, la peste 90 miliarde de euro, pentru care plătim, ÎN FIECARE AN, ca rate şi dobânzi, peste 50 miliarde de euro, adică mai mult de o treime din PIB-ul pe care îl creăm. Cu aceste 50 miliarde de euro am putea, ÎN FIECARE AN, să construim 5.000 kilometri de autostradă. În numai doi ani, am fi putut construi un sistem de autostrăzi de peste 10.000 kilometri, de aceiaşi densitate şi calitate ca cel al Germaniei. Noi plătim cei 50 miliarde de euro mafiei financiare transnaţionale, în fiecare an, de peste un deceniu.

       Creşterea uriaşă a datoriilor guvernelor lumii reprezintă una din cele mai mari ameniţări la adresa prosperităţii şi securităţii popoarelor. Priviţi ce s-a întâmplat şi se întâmplă cu Grecia, Italia, Spania, Portugalia etc. Mafia financiară transnaţională corupe guvernele, pe care le împrumută, în condiţii înrobitoare, obligând, apoi, popoarele să plătească dobânzi uriaşe. În final, trebuie să plătească cu porturi, aeroporturi, insule etc.

Banii împrumutaţi de guvernele corupte nu sunt folosiţi pentru investiţii, pentru dezvoltare, aşa cum li se spune popoarelor, ci pentru achiziţii de bunuri şi servicii, în special de arme, furnizate tot de mafia financiară transnaţională, care îşi umflă, astfel, conturile, pe seama popoarelor.

       Statele, guvernele nu au nevoie de împrumuturi. Ele pot şi trebuie să funcţioneze cu banii puşi la dispoziţia lor de către cetăţenii lor, prin sistemele de taxe şi impozite. Statele suverane pot şi trebuie să funcţioneze cu bugete echilibrate.

       Statele şi popoarele suverane pot decide să aloce oricât din PIB-ul lor pentru investiţii, publice şi private, pentru dezvoltare. Nu au nevoie de împrumuturi. Dacă sunt suverane şi responsabile față de generaţiile viitoare ale cetăţenilor lor.

       De peste 10 ani, prin proiectul cunoscut sub denumirea de LEGEA COJOCARU, am propus crearea unui Fond Naţional de Capital Distributiv, prin instituirea unui impozit progresiv pe marile proprietăţi, marile averi, marile capitaluri, prin care am putea prelua la Fond circa 20% din PIB.

După 1989, în România, marile capitaluri nu s-au acumulat pe calea naturală, prin economisirea unei părţi din veniturile câştigate cinstit şi investirea acestora, transformarea lor în capitaluri: construcţii, maşini, utilaje, echipamente etc. Marile capitaluri, marile averi, s-au acumulat prin furt, prin megahoţiile „legale” numite „privatizări” şi „retrocedări” sau prin contracte cu statul român corupt. Furt pe baza legilor strâmbe, adoptate de parlamente de hoţi.

       Cei care au devenit proprietarii capitalului românesc, peste 80% fiind străini, îşi însuşesc profituri care reprezintă aproape două treimi din PIB-ul creat, în prezent, în România, adică peste 90 miliarde de euro, pe an, în timp ce, în ţările civilizate ale Europei, ponderea profiturilor în PIB este de numai o treime, restul revenind salariilor.

Prin impozitarea progresivă a marilor capitaluri, am putea prelua la Fondul Naţional de Capital Distributiv circa o treime din cele 90 miliarde de euro, care, acum, sunt însuşite de „băieţii deştepţi”, adică peste 30 miliarde de euro, pe an.

       În prezent, statul român preia la bugetul public circa 30% din PIB, în timp ce statele  dezvoltate ale Europei preiau la bugetul public 50% şi chiar 60% din PIB. Prin aplicarea impozitului progresiv pe marile averi nu vom face decât să ne apropiem de lumea civilizată, ca impozitare, şi să ne creăm o sursă sigură pentru finanţarea dezvoltării ţării.

Cele 30 miliarde de euro, colectabile la Fond în primul an de aplicare a Legii, ar însemna, în 10 ani, peste 500 de miliarde de euro disponibili pentru investiţii, atât în sectorul privat, prin împroprietărirea cetăţenilor cu capital productiv, cât şi în sectorul public, prin dotarea cu capital a regiilor autonome care vor putea exploata toate resursele naturale ale ţării şi activităţile economice cu caracter strategic, în beneficiul tuturor cetăţenilor României.

Tot acest capital ar intra în proprietatea românilor, privată, sau publică.

Aşa ar putea să devină România un stat cu adevărat suveran, capabil să funcţioneze și să se dezvolte fără deficite bugetare, fără împrumuturi înrobitoare.

Constantin COJOCARU
1 august 2017

În ciuda tuturor argumentelor, mi-e imposibil să accept  ceea ce spun nu puţini dintre cei ce ştiu să-şi cântărească bine cuvintele: că rezervele noastre biologice şi intelectuale sunt pe sfârşite, că doar atâta ne-a fost. Sigur, nu îmi pot ascunde impresia că, de două decenii, suntem asemeni unui bolnav aflat la o secţie de terapie intensivă condusă de cei mai incompetenţi şi aroganţi felceri, un bolnav care nici nu moare, dar nici nu trăieşte.

După minirevoluţia culturală, când presupuneam că nu voi mai putea publica, m-am încăpăţânat să citesc, rând cu rând, uriaşă Istorie a lui Nicolae Iorga, pentru a caută domnitori care să semene cu Răposatul. Eram convins de dreptatea înţeleptului biblic, după care, tot ce este a mai fost şi tot ce a fost, va mai fi!

Am găsit vreo trei domnitori al căror sfârşit n-aş spune că m-a lăsat indiferent: unul a fost aruncat într-o fântână, altul a fost trădat şi altul a căzut într-o lupta inegală, împins de nebunia de a crede că este ce nu putea fi. Atunci, în acei, de acum, îndepărtaţi ani, am înţeles că în istorie nu rămân numai eroii, ci şi imbecilii sau penibilii care s-au distins prin vreo fapta insolită. Cine poate uită versurile în care La Palice îşi plângea comandantul? „Cu un sfert de ora înaintea morţii sale,/ El era încă în viaţă!“ Sau concursul iniţiat de Academia Franceză: „Căreia dintre virtuţile regelui i se cuvine locul întâi?“ Regele fiind Ludovic al Xl-lea, iar unul dintre lăudători, chiar Ronsard! Căci, observă Charles Richet: „Nu este prost acela care nu înţelege ceva, ci acel om este prost care, deşi înţelege un lucru, procedează de parcă nu l-ar fi înţeles“.

Fireşte, nu mi-am amintit din pură întâmplare această definiţie, care poate fi ilustrată cu mii de exemple din anii de după Revoluţie, când, din cauza unor asemenea ticăloşi şi impostori, ne-am abonat la ultimul loc în Europa Unită. Am asistat, zilele trecute, la o comedie jalnică, la un fel de licheliada pusă în scenă de nişte activişti lamentabili, unii, spre ruşinea lor, având destulă carte. În 1884, Slavici afirmase că: „Soarele românilor răsare la Bucureşti!“.

Sigur, după atâta amar de vreme, răsăritul nu şi-a schimbat locul, dar am aflat şi cine joacă, în zilele noastre, rolul astrului ceresc. Ceea ce nu e puţin lucru. Cu acelaşi prilej, ni s-a spus şi de unde vine, în zilele noastre, lumina. De aproape două mii de ani, lumina venea de la Ierusalim, de la Cel Înviat din Morţi. Într-o tristă perioadă, ea ne era adusă tot de la Răsărit, la început cu tancurile Armatei Roşii, apoi cu trenul sau cu avionul, de către activiştii şi intelectualii vremii. Dar pentru că, la noi, toate se schimbă  în afară de obiceiuri, de câţiva ani, ea vine din Suceava, adusă fiind, din Oraşul Sfânt, tocmai de cel mai mare specialist în scrisul cu…oi. Între cele două sărbători pascale, „lumina“ este o întrupare omenească şi poartă fustă sau pantaloni, după împrejurări.

În aceste zile, speriat nu numai de ritmul în care ne prăbuşim, ci şi de agresivitatea şi insolenţa prostiei, de preţul de nimic pe care aceasta şi-a vândut ţară, am simţit nevoia să recitesc dramaticele documente care ilustrează drumul nostru prin timp până la  Marea Unire. Şi, pe măsură ce mă pierd în lectură, am certitudinea că mă aflu în faţă istoriei unui  alt popor, a unei alte ţări. Am avut bărbaţi care, judecaţi după fapte, după curaj şi demnitate, ar ocupă un loc de cinste în istoria oricărei ţări. Sigur, avem o formaţiune de globalişti bine sponsorizaţi – gaşcă ar fi un cuvânt mult mai potrivit –, care n-au produs mare lucru în afară de chitanţe, dar strâmbă din nas  la tot ceea ce aminteşte că ţara această are, totuşi, o istorie, o seama de  eroi şi câteva mituri care ne-au ajutat să nu ne fie întotdeauna jenă de faptele noastre.

Avram Iancu avea numai 24 de ani când se află în fruntea moţilor,  şi el nu a ocolit istoria, nu a trişat-o, ci a înfruntat-o deschis. Avram Iancu, alături de Ioan Inochentie Micu-Klein sunt, cred, cele mai tragice personaje ale istoriei noastre. Marele episcop de Blaj a luptat singur cu un imperiu şi cu „spuza de pizmași“ din Dietă Transilvaniei - cum se exprimase nepotul sau, Samuil Micu Klein - care, pentru pretenţiile sale, voiau să-l arunce, la propriu, pe geam.

„Episcopul unit cere unele lucruri pe care nimeni nu ni le-a cerut vreodată de la străbunii noştri şi nu le va putea cere nici de la urmaşii lor. (…) Cere ceva ce răstoarnă din temelie drepturile şi libertăţile avute până acum în pace de naţiunile patriei. Cere ce de fapt clatină şi tulbură întreg sistemul acestei ţări păstrat până acum în bună ordine, atât în cele religioase, cât şi în cele politice şi economice. Cere ceea  ce clerului şi plebei valahe nu i se cuvin niciodată“.

Înaltul prelat a murit după 24 de ani de exil, la Roma, cu credinţa că „nu poţi învia din morţi decât în pământul patriei“. El, împreună cu toţi corifeii Şcolii Ardelene, au reuşit să înfăptuiască în spirit ceea ce Mihai Viteazu încercase cu sabia. Faptele acestora  trebuie evocate într-un moment ca acesta, de mare laşitate şi ignoranţa, într-o penibilă eclipsă a istoriei, când viciile naţiei noastre, foarte vechi şi ele, ies în evidenţă mai mult decât oricând. Într-o scrisoare din 1809, Gheorghe Şincai, foarte conştient de ele, nu uită să le pomenească: „Românii…după ce apucă la ceva…mai toţi îşi uită de sine, uită sângele din care sunt prăsiţi şi numai pre cei mişei înalță, pre aceia îi ridică din gunoi, iară pre cei vrednici îi urgisesc, îi strică unde pot, ca  ei singuri să se vadă a fi temeiurile neamului românesc, pe care îl sugrumă şi îl împiedecă de la sporirea dinainte. Căci ce putem aştepta noi, românii, de la aceia carii nici sunt de viță, nici au învăţătură, nici alte virtuţi sau vrednicii, fără  numai prin orb norocul unuia se rădică…Şi se fac mari înaintea altora care pricep binele neamului românesc…“.

 Conştienţi de uriaşele dificultăţi pe care le aveau de depăşit, dascălii Şcolii Ardelene, aşa cum avea să observe  Blaga, renunţând la adevărată lor vocaţie, au scris ei înşişi istorii, cărţi de popularizare, de filozofia naturii, de rugăciune, gramatici şi calendare, au tradus enorm într-un moment când cuvintele nu le erau tocmai la îndemână. Ei scriau, ei traduceau cărţile, ei le tipăreau, ei le purtau în desagi, ei le difuzau, ei îi învăţau carte pe cei cărora le erau destinate, ei îndemnau tinerii să meargă la şcoli şi tot ei suportau consecinţele acestui efort titanic: exil, închisoare, privaţiuni de tot felul. Este imposibil de ignorat verdictul unui cenzor din Cluj pe „Hronicul…“ lui Şincai: „Opus igne, auctor patibulo dignus“. Opera este vrednică de foc, autorul de spânzurătoare.

Când n-au avut acces la alte studii, românii au optat pentru preoţie şi, convinşi că trebuie să înalțe un popor din uitarea veacurilor, au pus interesele acestuia mai presus de măruntă lor viaţă. Sacrificiile, închisorile şi lupta pentru demnitate şi unitate prin şcoală şi carte, au marcat un drum uluitor, început cu jertfa episcopului de Blaj, continuat de latiniştii Şcolii Ardelene şi cu eforturile politice ale atâtor nume de rezonanţă din Vechiul Regat. Cine va urmări felul în care s-a organizat fiecare localitate pentru ca nimeni să nu poată tulbură Marea Adunare Naţională de la Albă Iulia, va fi uimit de tenacitatea unui popor ajuns la maturitate.  De la un popor aproape învins şi rămas doar cu o mică parte din ţară, au  trecut doar trei ani până la încoronarea, la Albă Iulia, a Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, când, pentru prima dată, România s-a împlinit în hotarele ei fireşti. Şi asta, pentru că a avut în fruntea ei bărbaţi adevăraţi şi, mai ales, un Proiect urmărit cu obstinaţie prin timp.

Astăzi, ţării îi lipseşte, înainte de toate, tocmai acel Proiect pe termen lung. După aproape o sută de ani, nu mai avem nici o obsesie naţională, nici un model, nici o istorie, ci doar nişte mediocri care, de dragul unor posturi trecătoare, negociază totul, vând totul.

Se comercializează limba, drapelul naţional, istoria şi geografia, trecutul şi viitorul. Dar, având asemenea lumini în frunte, nu se poate mira nimeni că nu mai însemnăm mare lucru în lume, că suntem ocoliţi şi ironizaţi. Mă gândesc că, în viitor, cei ce se înghesuie să ne conducă, pe lângă un control riguros al sănătăţii mentale, ar trebui supuşi şi unui examen sever al cunoştinţelor de istorie, în speranţa că vor descoperi un adevăr simplu:  că am ieşit din obscuritatea veacurilor datorită şcolii.  Şi că suntem mai dotaţi pentru performanţe din sfera cunoaşterii, decât pentru meseria de ospătar, tinichigiu, bodyguard etc.

Decembrie este luna victoriilor noastre: Unirea şi Revoluţia.  Dacă nu mai suntem în stare de altceva, dacă nu ne deranjează umilinţele la care, clipă de clipă, suntem supuşi de nişte activişti aroganţi şi ignoranţi, s-ar cuveni măcar să străbatem cu mintea drumul până la cele două victorii. Poate că astfel ne vom speria de pustiul în care ne-am rătăcit.

Sursă: Revista CULTURA

 

Europarlamentarul Laurențiu Rebega, vicepreședinte al Grupului Europa Națiunilor și Libertăților,  se întreabă cum de ceea ce este bun pentru America nu este bun și pentru România, amintind că,  odată cu alegerea lui Trump, SUA nu mai propagă globalismul, ci naționalismul, im timp ce  clasa politică de la București a rămas blocată într-un discurs autist, dictat parcă de purtătorii de cuvânt ai multinaționalelor.

 

America nu trebuie copiată în toate, spune europarlamentarul Rebega,  care susține însă că  ideea centrală a doctrinei Trump esteaceea că oamenii au nevoie să creadă că merită mai mult să muncească și să creeze pentru țara lor, decâtpentru o economie globală abstractă.  Asta în timp ce politica României a rămas ancorată în scheme și în formule de guvernare prefabricate la Bruxelles sau in altă parte.

Redăm mai jos textul integral al europarlamentarului român:

 

„Oare ceea ce e bun pentru SUA nu este bun și pentru România?

Stephen Bannon, consilier al președintelui Donald Trump, a anunțat în aceste zile, la Conferința Acțiunii Politice Conservatoare (CPAC) de la Washington, unde am participat și eu, lansarea ”naționalismului economic” în SUA. Așadar, pentru Statele Unite, naționalismul economic este bun și devine o politică de stat. În România, economia este complet controlată de corporațiile multinaționale. Iar clasa politică de la București se laudă în fața Uniunii Europene că în Parlamentul național nu au pătruns naționaliștii!

 

Ce să înțelegem de aici? Că politicienii noștri, care se feresc de naționalism, știu mai bine decât SUA care este calea corectă a democrației? Aceiași politicieni ne-au indicat ani de zile modelul american ca singura cale de urmat pentru democrația românească. Acum, pentru că SUA nu mai propagă globalismul, ci naționalismul, grija fiecăruia pentru binele propriei națiuni în colaborare cu celelalte națiuni, clasa politică de la București a rămas blocată într-un discurs autist, dictat parcă de purtătorii de cuvânt ai multinaționalelor.

 

Într-adevăr, în SUA bate un vânt de schimbare și noul președinte Donald Trump are de gând să își îndeplinească promisiunile electorale, așa cum este și normal. Poate acest lucru îi deranjează pe politicienii anti-Trump din toată lumea: modelul unui președinte care înțelege să facă ceea ce a promis, în pofida corectitudinii politice a politicienilor mainstream și a presiunilor de tot felul.

 

 Clasa politică de la București încă nu înțelege că lumea este în schimbare, iar națiunile ca vectori principali ai economiei mondiale revin în actualitate. Politica de la București a rămas ancorată în scheme și în formule de guvernare prefabricate la Bruxelles sau aiurea.

 

Nu spun că ar trebui să ne repezim cu capul înainte spre un autarhism feroce, ca pe vremea lui Ceaușescu.

Nu vreau să spun nici că trebuie să copiem America în toate. Dar ideea centrală a doctrinei Trump este aceea că oamenii au nevoie să creadă că merită mai mult să muncească și să creeze pentru țara lor, decât pentru o economie globală abstractă. În România, marea majoritate a tinerilor dorește să emigreze pentru că, pur și simplu, politicienii nu oferă cetățenilor nici o motivație în acest sens.

 

Noul val patriotic a cucerit întâi SUA și va câștiga și Europa. În SUA, chiar la Washington, această schimbare este vizibilă. România are și ea nevoie de o nouă paradigmă în care națiunea să fie pe primul loc, iar acest lucru se va întâmpla indiferent cât de tare s-ar agăța clasa politică de la București de vechile forme și de birocrații prăfuiți de la Bruxelles!”

 

 

„Cred cu tărie că binele unei națiuni nu trebuie să însemne răul alteia”

 

Laurențiu Constantin Rebega (n. 20 februarie 1976, Vălenii de Munte, Județul Prahova, România) este un politician român, membru al Parlamentului European din 2014.

 

În Parlamentul European, Laurențiu Rebega este membru al Comisiei pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (AGRI) și al Comisiei pentru Petiții (PETI) și membru supleant în Comisia pentru Afaceri Externe (AFET), Comisia pentru Industrie, Cercetare și Energie (ITRE) și Comisia pentru Dezvoltare regională (REGI). De asemenea, el face parte din Delegația la Comisia Parlamentară mixtă UE- Turcia. Din 2015, acesta a devenit vicepreședinte al grupului politic Europa Națiunilor și Libertății (ENL).

 

Laurențiu Rebega a urmat între anii 1999 și 2004 cursurile facultății de Zootehnie din cadrul Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară (USAMV) din București.

 

S-a implicat într-o serie de activități studențești, de reprezentare și organizare. A fost reprezentantul Ligii Studenților din USAMV București, președinte al Asociației Sportive Agronomia și director de redacție la ziarul “Impact Studențesc”. În anul 2003, a urmat cursul Young Farmers, oferit de Grindsted Agricultural College din Danemarca. După obținerea diplomei de licență în cadrul USAMV București, s-a întors la Grindsted Agricultural College unde, în perioada 2004-2006, a obținut diploma Junior Leader în Agricultural Business. În cadrul acestui program a studiat și realizat proiecte în domeniul managementului agricol.

 

În perioada 2007-2009 a fost masterand al USAMV București unde s-a specializat în Management și Dezvoltare Rurală. Între 2009 și 2011, a absolvit și cursurile programului de masterat din cadrul Academiei de Științe Economice din București, România, specializarea Managementul Proiectelor de Dezvoltare Rurală și Regională. În 2012, a urmat și cursurile Institutului Diplomatic Român (specializarea Politică Externă și Diplomație). În prezent, urmează cursurile programului de masterat cu specializarea Politică Internațională (Internațional Politics, în limbă engleză) oferit de Centrul European pentru Cercetări Internaționale și Strategice din Bruxelles, Belgia.

 

În perioada 2004-2006 a lucrat ca inginer agronom practicant în Danemarca. După revenirea în România, a lucrat ca inginer agronom la ISPIF (Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Îmbunătățiri Funciare) București, expert în logistică la ADT Projekt, director de producție la societatea JD Agro Cocora, Manager General pentru SC SEMINA SA și consultant la departamentul pentru Agricultură din cadrul SDC Agro Seed SRL.

 

În anul 2010 și-a început cariera politică în cadrul Partidului Conservator (PC), ulterior devenind și președinte al filialei județene a PC Prahova. În iunie 2012, la alegerilor locale, Laurențiu Rebega a obținut mandatul de consilier județean, fiind ales vicepreședinte al Consiliului Județean Prahova. În 2014, a devenit vicepreședinte al PC la nivel național și coordonator al Departamentului pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală. În mai 2014, a candidat pe listele alianței PSD-PC-UNPR la alegerile europarlamentare și a obținut un mandat în cadrul Parlamentului European.

 

În urma alegerilor pentru Parlamentul European, Laurențiu Rebega a devenit, la 38 de ani, unul dintre cei 32 de europarlamentari ai României. Până în iunie 2015, a fost membru al Grupului S&D (Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European). În perioada iunie 2014-iunie 2015, a fost membru cu drepturi depline în Comisia pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (AGRI), Comisia pentru Petiții (PETI) și membru supleant în Comisia pentru Pescuit (PECH) și membru al Delegației la comitetele parlamentare de cooperare UE-Armenia și UE-Azerbaijan și la Comitetul Parlamentar de Asociere UE-Georgia.

 

În ianuarie 2015 a demisionat din PC și a devenit europarlamentar independent. În iunie 2015, a plecat din grupul politic S&D și s-a alăturat unui nou grup politic, Europa Națiunilor și Libertății (Europe des Nations et Libertés/ Europe of Nations and Freedoms), fiind singurul deputat român din acest grup care număra 39 de europarlamentari din 9 state (Austria, Belgia, Franța, Germania, Italia, Olanda, Polonia, România și UK). În 2015, a devenit membru supleant în Comisia pentru Afaceri Externe (AFET), Comisia pentru Industrie, Cercetare și Energie (ITRE) și Comisia pentru Dezvoltare regională (REGI). De asemenea, face parte din Delegația la Comisia Parlamentară mixtă UE- Turcia.

 

Pe pagina personală, Laurențiu Rebega afirmă că întreaga sa activitate susține ideologic și participativ apărarea libertăților individuale, a suveranității naționale și protejarea libertății de exprimare în toate formele. Prin apartenența la grupul politic ENL (de orientare naționalistă), Laurențiu Rebega și-a exprimat încă o data patriotismul și loialitatea necondiționată pentru valorile națiunii române și principiile statului unitar român:

„Cred cu tărie că binele unei națiuni nu trebuie să însemne răul alteia, fapt pentru care convingerile mele patriotice și naționaliste vor fi prezente în fiecare dintre acțiunile mele politice. Voi apăra idealurile naționale, istoria, tradițiile, religia creștină și obiceiurile moștenite, participând activ la recunoașterea valorilor române în planul civilizației europene și globale. Sunt și voi rămâne continuatorul de drept al năzuințelor revoluțiilor române de la 1848, de unitate teritorială, al spiritului de emancipare și afirmare a Națiunii Române întru dreptate și concordie națională”.

Sursă: Octavpelin.wordpress.com

Prima întâlnire organizată de Liga distributistă română are loc în contextul celei mai grave crize economice şi sociale pe care a cunoscut-o omenirea în ultima sută de ani. O criză de sistem, cu implicaţii mult mai profunde decât cea din anii treizeci.  Întâlnirea noastră nu şi-ar avea rostul dacă nu şi-ar propune să dea răspunsuri, chiar şi modeste, gravelor întrebări pe care ni le punem cu toţii în faţa tragediilor de tot felul ale lumii contemporane.

Oamenilor de astăzi le este foarte greu să ofere răspunsuri clare întrucât nu mai stăpânesc limbajul care ar permite analiza problemelor societăţii în alţi termeni decât cei ai „eficienţei“ industriale şi ai „austerităţii“ financiare. Iată de ce, în cadrul acestei întâlniri, vom încerca să regândim situaţia noastră actuală dintr-un unghi de vedere diferit: ne vom raporta la realităţi ultime, mărturisind în Duhul Adevărului cealaltă dimensiune a omului.

Numai în felul acesta vom putea să depăşim cadrul strâmt al economismului, vom reuşi să privim dincolo de măşti. Nu este un secret pentru nimeni ca în România, mass media, instituţiile statului, majoritatea experţilor şi „figurilor publice“ ascund situaţia reală prezentând-o în mod dezlânat, trunchiat, ambivalent sau de-a dreptul mincinos, aşa încât oamenii să nu priceapă decât ceea ce convine sistemului la putere.

Ca peste tot în lume, şi în România concentrării puterii şi a bogăţiilor în mâinile unei plutocraţii îi corespunde monopolizarea criteriilor adevărate, a tuturor semnificaţiilor umane. Aşa cum Monsanto urmăreşte să deţină monopolul asupra seminţelor din întreaga lume, să exercite controlul asupra hranei noastre, tot aşa ideologiile globalismului încearcă să exercite monopol asupra valorilor, moravurilor şi comportamentului nostru. Pentru a fi uşor dominaţi, românilor li s-a inoculat ideea că banii şi creşterea economică reprezintă singurele valori autentice. Consumatori de iluzii, înrobiţi unei viziuni comerciale asupra vieţii, românii au devenit participanţi entuziaşti la uriaşa mistificare planetară a „veacului acestuia“. În cadrul întâlnirii noastre, ne propunem să spargem zidul neînţelegerilor şi mistificărilor care ne împiedică să găsim răspunsuri adecvate la provocările lumii de astăzi. O vom face apelând în primul rând la ortodoxie şi la distributism.

Ortodoxia ne oferă vederea şi cunoaşterea adevărului, înţelegerea situaţiei noastre într-o lume a cărei menire autentică este să fie scara spre Dumnezeu în Treime şi sprijin în urcuşul spre El. Ortodoxia nu ne îndeamnă să ne separăm de lume pentru a-l căuta pe Dumnezeu, ci să căutam acea lume transfigurată prin lucrarea Duhului Sfânt în şi prin Iisus Hristos. 

Ce s-a întâmplat cu lumea contemporană? Din punct de vedere ortodox, lumea a devenit opacă, s-a învârtoşat, refuză bucuria harului dumnezeiesc şi, drept urmare, şi-a slăbănogit putinţa de a primi energiile divine. În loc ca omul să crească şi să se sporească la infinit, să-şi realizeze pe deplin natura omenească, desăvârşind-o prin har, a sporit tot ceea ce este material consumabil. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluului şi a insignifianţei, epuizarea realului prin secătuirea resurselor naturale şi deşertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistică imprimată fiecărei activităţi umane, însoţită de imposibilitatea unei gândiri clare – într-un cuvânt hipercomplexitatea lumii moderne acţionează asupra noastră prin mii şi mii de cauze tangenţiale şi interpuse.

Cu fiecare ultim model de automobil, cu fiecare „gigabyte“ adăugat, cu fiecare nouă funcţie a telefonului celular şi „facilitate“ oferită de bănci şi companiile de asigurări, existenţa noastră se complică în mod inutil. Această „complexificare“ este o creştere demonică, inversul creşterii noastre în Hristos; ea ne separă de Dumnezeu, de lume şi de noi înşine (în greacă, Diabolos înseamnă “cel ce separă, dezbină“).

Creşterea în Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, este o „simplificare“ ascetică, o adâncire în dragoste şi smerenie – ne transfigurează, ne încarcă de energie duhovniceasca binefăcătoare. Treziţi la viaţa cea adevărată, redescoperim „simplitatea“ şi frumuseţea lumii în adevărata ei dimensiune personală. Adeseori însă, în loc să ne simplificam viaţa, să ne-o despătimim pentru a spori capacitatea de a primi lucrarea Duhului Sfânt, noi ne „complicăm existenţa“, rătăcind bezmetic prin acest univers hipercomplex care absoarbe nu numai energiile noastre spirituale, dar şi pe cele trupeşti. 

În ortodoxie, transfigurarea omului nu poate fi concepută în mod gnostic, în afara relaţiei noastre personale – relaţiei de iubire – cu Dumnezeu, în Hristos prin mijlocirea Duhului Sfânt. „Toate s-au făcut prin El şi pentru El“ spune Apostolul Pavel în epistola către Coloseni. Iisus Hristos este temeiul ontologic al unităţii lumii, nu numai al persoanei înduhovnicite, iar prin lucrarea harului toată făptura caută să se desăvârşească, un proiect care nu va fi împlinit decât în viaţa veacului ce va să vină.

Deseori, în mod neortodox – şi aici aş vedea un clar derapaj gnostic – viaţa economică este exclusa din cadrul iconomiei dumnezeieşti, nu este supusă procesului transfigurativ, ca şi când trupul omenesc şi universul natural, care ne asigură existenţa fizică, nu ar avea şi ele un destin eshatologic. Uităm că pentru noi ortodocşii totul este menit unei împliniri liturgice. În ortodoxie, nu există o separare reală între sacru şi profan. Nimic nu este sacru în sine, totul poate fi însă sanctificat prin participarea la viaţa hristică. Biserica este sobor al întregii făpturi – pământeşti şi cereşti.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că lumea este un templu cosmic în care omul îţi exercită sacerdoţiul. Prin urmare, liturghia euharistică nu poate exclude viaţa economică. Homo oeconomicus este chemat să participe, şi el, la viaţa veşnică şi la regăsirea logos-ului, a adevăratei raţiuni de a fi a lucrurilor materiale. Când prefacem produsele culturii materiale sau natura în simple bunuri de consum, reducându-le la simpla lor valoare utilitară sau valoare de schimb, logos-ul lor personal nu se mai manifestă. Altfel spus, ele îşi pierd adevărata raţiune de a fi. Dacă „satisfacerea nevoilor“ nu este întru Sfânta Treime, ea este lipsită de semnificaţie. Nu există o sferă economica neutră. Economia este orientată fie spre Sfânta Treime – şi atunci participă la marea iconomie cerească, fie către demonism – şi atunci devine activitatea „maimuţelor lui Dumnezeu“. 

Distributiştii sunt chemaţi să acorde economiei şi vieţii sociale o valoare sanctificatoare. O adevărată schimbare economică nu este posibilă fără o transfigurare, fără o sublimare a existenţei materiale. Într-un sens larg, distributiştii sunt nişte preoţi ai vieţii economice. Ei nu schimbă legile interne ale economiei, ci le canalizează în altă direcţie, raportându-le la lucrarea treimică prin care omul redescoperă logos-ul personal (adevărata raţiune de a fi) al vieţii materiale. 

În România, distributismul va contura în sfera economică un spaţiu iconic. Afacerea de familie, economia domestică, cooperativele, agricultura ecologică şi alte componente distributiste nu se vor concentra doar asupra propriei lor utilităţi. Ele vor deveni deschideri spre „altceva“, mărturii vii ale chemării „omului economic“ spre comuniune cu Dumnezeu. Economia distributistă va funcţiona în cadrul  coeziunii soborniceşti a societăţii româneşti şi se va întări sub „acoperământul“ icoanelor.

În România, omul este înconjurat de icoanele profeţilor, ale apostolilor, mucenicilor şi sfinţilor. Mai există şi icoanele vii ale duhovnicilor care stabilesc cu fiii lor duhovniceşti o relaţie personală transfiguratoare. Această lume liturgică, încă vie, îl va înzdrăveni pe homo oeconomicus; eliberat din robia egoismului şi a stricăciunii morale, se va fi lepădat şi el de rămăşiţele omului vechi. 

Am fost întrebaţi dacă astăzi mai este posibilă restaurarea unui astfel de spaţiu economic. Cred că întrebarea ar trebui reformulată: mai este posibilă oare o restaurare în parametrii funcţionali ai modelului economic actual? Cât timp ne mai rămâne până la prăbuşirea finală? Societatea comunistă, una dintre ramurile societăţii hipercomplexe globale, s-a prăbuşit deja. Nu va dura mult până când întregul trunchi al eşafodajului globalist va cădea la pământ. Colapsarea societăţii globale este o probabilitate matematică, incertitudinile privesc doar perioada în care ea va avea loc. 

Reputatul istoric şi antropolog american Joseph Tainter susţine că colapsul societăţilor complexe este inevitabil întrucât aceste societăţi răspund provocărilor la care sunt supuse prin „complexificări“ din ce în ce mai costisitoare. În istoria omenirii, afirmă Tainter, o singura societate complexă, Imperiul bizantin, a evitat prăbuşirea prin adoptarea unui model distributist de „simplificare sistematică“. În prima parte a secolului al şaptelea, Imperiul bizantin era în pragul prăbuşirii, părea că va împărtăşi soarta Imperiului roman (de Vest). Strategiile de „complexificare“ – creşterea birocraţiei imperiale şi a armatei, creşterea impozitelor – nu puteau fi aplicate în condiţiile unei populaţii secătuite şi a unui imperiu mult restrâns geografic (arabii cuceriseră jumătate din teritoriile Imperiului).

Bizantinii au găsit însă o soluţie distributistă salvatoare. În jurul anului 659, au luat măsuri radicale care au micşorat costurile de întreţinere ale imperiului şi au reenergizat populaţia. Printre altele, au simplificat în mod sistematic guvernul şi armata, le-au dat pământ soldaţilor, transformându-i din consumatori în producători; oraşele, de dimensiuni mult mai reduse, s-au restrâns pe vârful dealurilor; „simplificată“, educaţia a fost redusă la noţiuni elementare de aritmetică şi povestiri hagiografice.

Economia s-a dezvoltat în maniera feudală prin răspândirea latifundiilor auto-suficiente. Soldatul-ţăran lupta acum pentru credinţa, familia şi pământul său, nu numai pentru gloria imperiului. Aceasta „simplificare sistematică“, deşi este cunoscută sub numele de Evul întunecat bizantin, a deschis o  epocă luminosă. În câteva secole, Bizanţul renăscut a devenit prima putere din Europa şi Orientul Apropiat. „Modelul bizantin – scrie Tainter – este o soluţie de restaurare prin simplificare deseori recomandată pentru o societate modernă, o cale de urmat mai puţin vătămătoare pentru mediul înconjurător şi climă, un mod de a trai în limitele unui buget energetic mai redus… Bizanţul poate fi un model sau prototip al propriului nostru viitor, în linii mari dar nu în detalii specifice.“ 

La întâlnirea noastră, aş propune distributismul drept „modelul bizantin“ de urmat, nu numai de către România, dar şi de către „Europa unită“ aflată în pragul colapsului economic şi civilizaţional. Mişcările de decomplexificare contemporană – slow food, slow money, slow travel, slow media, cittaslow (anti-omogenizarea localităţilor) – ne atrag atenţia asupra preţului enorm pe care îl avem de plătit pentru faptul ca viaţa noastră economică a pierdut buna măsură.

Ele nu oferă însă decât remedii temporare şi de mică anvergură. O reformă distributistă amplă, care să ducă la schimbarea la faţă a universului nostru material şi spiritual, ar fi salvarea noastră. Este însă un medicament greu de înghiţit de lumea seculară iar în afara vieţii creştine, şansele ei de reuşită sunt minime. 

A reveni la înţelesul „simplu“ al lucrurilor implică o asceză, o luptă împotriva „prea multului“ care urâţeşte omul şi-l separă de Dumnezeu. Fără o despătimire a vieţii noastre materiale, fără să revenim la armonia şi firescul unei existenţe trăite în dragoste şi smerenie, nu va mai exista un „model bizantin“ distributist care să ne salveze. Probabil nu va exista nici civilizaţie. Avem de ales!  

(Conferință susținută în 2012, la tabăra de vară de la Rășinari)

Concept: Chintesenta acestui proiect de tara este legata de schimbaraea paradigmei agroalimentare a Romaniei bazata pe o PAC a securitatii alimentare intr-o o PAC a suveranitatii alimentare

(Citește restul ANEXEI pe Avramfitiu.ro)

După evenimentele din decembrie 1989, CAP-ul din comuna Curtici, județul Arad, nu a fost desființat. Motivul a fost unul de logică elementară, sănătoasă, și anume respectarea unui principiu de management străvechi: nu desființa ceea ce funcționează.

Povestea a început în 1987, când inginerul agronom Dimitrie Muscă a fost numit preşedinte şi inginer şef la CAP „Lumea Nouă” din Curtici. În 1989, reuşea deja o performanţă: cooperativa a trecut de la cinci milioane de lei pierdere la nouă milioane de lei profit. Bonus, Muscă a deschis o brutărie în sat. După Revoluţie, inginerul s-a trezit în curtea CAP-ului cu majoritatea proaspeţilor proprietari de terenuri, foşti agricultori cooperatişti.

„E păcat să se desfiinţeze CAP-ul nostru. Cu ce o să ne alegem fiecare? Cu o cărămidă din grajd pe care s-o ducem acasă? Vrem să rămânem în continuare în asociaţie, iar tu să ne conduci pe mai departe, că ai făcut treabă bună până acum”, i-au spus oamenii.

Și astfel, grație gândirii sănătoase a oamenilor și a unui gospodar competent și responsabil, CAP-ul din Curtici s-a transformat în cooperativa agroindustrială și poartă acum denumirea de Combinatul Agroindustrial Curtici (pe scurt CAI). Acest combinat funcţionează în sistem de holding, asociind două societăţi cu producţie vegetală, CAI Curtici şi CAI Olari, care administrează 7.500 de hectare de teren.

„CAP-iștii” de la Combinatul Agroindustrial Curtici nu au probleme cu seceta şi fac profit an de an, lăudându-se cu o cifră de afaceri de 10 milioane de euro.

Pe lângă calităţile solului, profitul se datorează, în mare parte, managementului. Inginerul Dimitrie Muscă ştie cu ce e mai bine să populeze miile de hectare, pe baza unei prospecţiuni a pieţei şi, de mai bine de 20 de ani, nu a dat greş niciodată.

Mai ştie ceva: mizează pe soiurile autohtone. Acum, CAI Curtici are terenuri, ferme de animale, livezi şi magazine de desfacere. CAP-ul capitalist a devenit un exemplu de afacere de succes. Are o cifră de afaceri de 10 milioane de euro pe an, plăteşte asociaţilor anual câte 1.500 de kilograme de grâu la hectar – un record naţional – iar tractoriştii au ajuns să câştige şi 2.300 de euro pe lună în sezon.

În curtea sediului administrativ al holdingului, la oră fixă, sună în difuzoare „Noi suntem Români”. Se întâmplă de fix 24 de ori într-o zi, de 10 ani. Aceeaşi temă muzicală răsună şi în ferme sau printre grajduri.

Pentru distracţia copiilor din Curtici, dacă afacerea tot merge pe profit, directorul a deschis o mini-grădină zoologică, iar la una din locaţii cresc în libertate păuni, printre găini, pe un gazon care ar face orice englez să moară de invidie, flancat de trandafiri altoiţi, meri şi pruni care au dat în pârg. Şi e numai curtea fabricii de lactate a fostului CAP.

Dimitrie Muscă urmăreşte, în biroul său, patru plasme imense, pe care se transmit live imagini din ferme şi din cele 29 magazine în care se vând produsele din carne şi lactate produse la Curtici.

Cum vede o neregulă, pune mâna pe telefon şi sună: „Am vorbit de două zile să aveţi mai multă marfă în vitrine”, apoi cere explicaţii şi dă alarmă de sancţiuni.

Pământul nu e al cuiva anume, ci aparţine celor 2.300 de curticeni sau urmaşi ai acestora, care l-au pus la comun aşa cum era pe timpul CAP-ului comunist. Doar că acum primesc parte din câştig. În medie, fiecare are cam 3 hectare, niciunul 100.

În plus există fermele de animale, fabrica de lactate şi abatorul, şi cele 29 de magazine de desfacere a produselor animaliere, din care 9 în Timişoara şi 20 în Arad.

„În fiecare an luăm decizia de a planta cea mai mare suprafaţă cu acea cultură cares se dovedeşte a fi cea mai rentabilă. Sezonul acesta (2012 n.n.), cel mai rentabil a fost grâul. Am plantat 4.000 de hectare cu grâu şi am obţinut 7.013 kg la hectar. Pentru însămânţări folosim exclusiv grâu românesc, produs de Staţiunea de cercetare Fundulea. Este un grâu cu o calitate de panificaţie excelentă, cu gluten 32 – 34%, proteină 14 – 15%”, explică Dimitrie Muscă.

Chiar dacă la Curtici se face cel mai bun grâu pentru făina de panificaţie, 3.000 de tone din producţia acestui an a fost oprită pentru hrana animalelor, ca să aibă carnea bună, să nu fie hrănite cu îngrăşăminte şi chimicale.

Pentru porci, dar şi pentru vacile de aici a mai plantat 125 de hectare de lucernă, 3.500 de hectare de porumb, floarea soarelui. În fiecare an, după recoltare, cei 2.300 de proprietari de teren primesc, pentru fiecare hectar, câte 750 kg de grâu şi tot atâta de porumb.

Cei care nu vor roadele pământului primesc 260 de euro pe hectar sau, în loc de grâu, îşi asigură pâinea pentru tot restul anului. Cantitatea de o tonă şi jumătate la hectar nu se dă nici în ţară, nici în Europa şi nu se dă nicăieri în lume.

„Anual, profitul se redistribuie pentru dezvoltare”, spune Muscă. Pentru lucrul pământului, Muscă mizează pe calitatea germană. 17 tractoare Fendt, 14 combine Class, 5 semănătoare Horsch, 5 prăşitoare – aşa arată o parte din parcul motorizat.

Toate sunt nişte maşinării computerizate, au sute de cai putere şi sunt capabile să lucreze 300 de hectare zilnic. În plin sezon, cei care lucrează pe combine sunt remuneraţi cu câte 100 de euro pe zi.

Tractoriştii primesc şi ei câte 70 de euro pe ziua de muncă în plină campanie agricolă. „Maşinile au valoare mare. Oamenii care lucrează cu ele trebuie să fie responsabili. Trebuie să fii plătit corect ca să exploatezi corect utilajele”, spune Muscă.

La CAI Curtici funcţionează întregul circuit al unui business bine pus la punct: pe pământul oamenilor intraţi în cooperaţie se produc cerealele, din acestea se fac furajele pentru animale, abatorul şi fabrica de lactate sunt tot ale holdingului, iar produsele se vând doar în magazinele proprii.

„Eu ştiu ce am aici şi nu mă compar cu alţii. La fel de adevărat este că în niciun an nu am avut profit sub un milion de euro. România ar putea arăta aşa, dacă cei din domeniul acesta ar înţelege să lucreze serios. Să muncească, să fie corecţi cu toţi cei care intră în circuit”, spune Muscă.

Directorul îşi permite luxul de a-şi „creşte” ingineri din rândul tinerilor care se angajează la CAI la terminarea şcolii, ca să îşi facă bani de vacanţă. Iar oamenii dau de bine şi nu mai pleacă.

Sursă: Agrointel.ro

Ȋn Alun mai sunt acum doar două-trei case locuite. Plus ciobanii de la stâna din marginea statului și două călugărițe care și-au făcut un schit lângă biserica din marmură. Asta e toată suflarea. 

Satul de marmură a „înmărmurit” în timp. Până mai ieri, când Cristian, Denise și alți 20 de tineri au decis că Alun trebuie readus la viață. Ei s-au organizat mai întâi pe o rețea de socializare, acolo unde a fost creată și o pagină specială: „SUS CU VIAȚA!”.

În perioada 8 - 10 aprilie, vor avea prima întrunire pentru constituirea asociației, dar și primul grup de lucru. „Acolo vom stabili care va fi denumirea asociației, statutul, conducerea, dar și ce avem de făcut pe mai departe”, spune Cristian. „Asociația se va ocupa de conservarea și dezvoltarea satului românesc tradițional. Iar Alun este doar un prim pas”.

Cum ar putea fi readus la viață un sat părăsit? Tinerii au o groază de planuri: vor să ridice acolo mori de apă, pentru alimentarea unor generatoare electrice, vor să înființeze ferme și să facă agricultură bio, să creeze ateliere pentru meșteșugari și să introducă zona în circuitul turismului românesc. Asociația va încheia un parteneriat cu autoritățile locale, iar o parte din profitul obținut din toate aceste activității va merge către comunitatea din zonă.

 

 

 

Casele părăsite din Alun, case construite doar din lemn și din marmură, precum cele două biserici, vor fi consolidate și renovate. Și oamenii? „Noi vrem să-i aducem înapoi. Vreau să construim acolo o comunitate în care să le fie drag să se întoarcă acasă”, spune Cristian. 

Vi se pare prea mult? Vi se pare că sunt prea tineri, prea entuaziaști sau prea idealiști? Pe data de 21 februarie 2017, Denise Tama a primit următorul mesaj:    

„Doamna Tama, sunt arhitect Flavia Roșu, nepoata preotului Petru care a ridicat biserica de marmură din Alun, mort în închisoare... Vă rog să mă primiți și pe mine în asociația dumneavoastră. Eu sunt în București, Lector la Universitatea de Arhitectură, și singură cu o fetiță, dar, cumva, cumva aș dori să particip activ la această inițiativa! Visul meu a fost acela de a susține tabere de creație în zonă... Mă bucură initiațiva dumneavoastră și sper să putem participa și noi activ la ea! Am văzut că prima ședință va fi în aprilie! Nu mi-am imaginat că astfel de lucruri sunt posibile! Felicitări! Și vă rog să țineti cont și de noi!”

Cât timp vom îndrăzni să fim VII, lucrurile pe care le purtăm în suflet n-au cum să moară!

Sursă: Activenews.ro

Constituţia ţării este sursa legilor care au permis jefuirea ţării!

Constituţia actuală a înlesnit un sistem juridic... aiuritor care are coduri  făcute să ajute   inechitatea, furtul şi… interpretabilitatea!  

Constituţia actuală a deposedat poporul şi statul român de suveranitate.   

Constituţia actuală asigură, prin  sistemul electoral, de 27 de ani, rotirea aceloraşi garnituri  politice, şi le da puterea de a „ne” REPREZENTA  prin… reprezentanţi aleşi!

Constituţia  actuală este cea care a permis adoptarea legilor princare România a devenit colonie! (Art . 74 alin  (2): „Nu pot face obiectul initativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional , amnisita şi graţierea”! ) 

- ANAF-ul se uită doar  în  ograda  românilor, a micilor investirori, nu şi în cea a „marilor  investitori” a corporaţiilor străine care sunt ajutate de legi „constituţionale” să investească puţin  sau deloc (exemplu  ENEL) dar să scoată profit imens peste graniţe.  

- Inventarea şmecheriei cu Fondul  Proprietatea ajută ca hălci din avuţia naţională să fie în proprietatea străinilor, astfel încît, în prezent, 90% din capitalul autohton este controlat de străini  şi mai mult de jumătate din PIB-ul României, în valoare de peste 100 miliarde de euro, pleacă în fiecare an, în afara ţării, ca profituri nedeclarate şi neimpozitate.

- Peste 40% din terenul arabil al ţării este în proprietatea străinilor care îl vor distruge prin chimicale şi îl vor vinde sau părăsi după ce se vor îmbogăţii. Pădurile, apele cu acele MHC-uri şi  cu şmecheria certificatelor verzi, sistemul energetic al ţării, cel de comunicații şi tot ce ţine de siguranţa naţională, toate sunt devalizate, compromise sau controlate de entităţi străine, datorită  actualei Cosntituții.

- „Reprezentanţii” aleşi de noi, conform Constituţiei, hotărăsc, împotriva interesului naţional, să  șteargă datoriile către statul român, către noi, Munai Gaz-ul, folsindu-se, pentru aceasta,de Parlament.  

-  În baza  legilor „constituţionale”, Serviciul Român de Informaţii, în loc să apere ţara, face  politică. Îi  ajută pe politicieni în afaceri în defavoarea interesele naţiunii şi ţării.

„Reprezentanţii” noştri vor afirma mereu că: „am  respectat  Constituţia”!  

Mai vrem exemple? Sunt prea multe, sunt sufocant de multe. Vrem să respirăm aer curat.

Reconstrucţia societăţii româneşti trebuie să înceapă prin schimbarea Constituţiei actuale şi a sistemului juridic construit pe baza ei şi curăţarea clasei politice!